Nu te-ai săturat să stai pe locul mortului?

Permisul auto, de Dan Puric

"Dumnezeu, iubindu-mă, mă tot pune la felurite încercări, ca să nu mă plictisesc.

Așa a fost și cu șoferia. Ne-am luat și noi mașină.

Atunci mi-a zis soția că  ar fi bine să-mi iau permis și eu, că cine știe, s-ar putea să fie nevoie vreodată să șofez.

Pentru mine, lucrul ăsta a venit prea târziu, și m-am dus la prima lecție de șoferie cu emoții de liceean, la un PECO, unde trebuia să mă întâlnesc cu instructorul.

Tremuram rău pe marginea trotuarului, ca la bacalaureat, și il asteptam. Cel mai bun lucru era ca omul nu mă cunostea.

A venit cu o Dacia de pe vremea lui Ceaușescu, căreia, când i-a pus o frână, chiar în fața mea, i-au sărit șuruburile pe jos. Le-a adunat tacticos și le-a pus la locul lor, ignorându-mă.

Era mecanicul absolut, la întâlnirea cu imbecilul absolut.

Locul mortului.

Nea Ilie era plin de vaselină și avea un fes slinos pe cap. M-a citit din prima, și-a dat seama cu cine are de-a face.

Dacă m-ar fi cunoscut, mi-ar fi spus: <Vai, maestre, ce onorat sunt să vă fiu eu instructor!>

Când mi-a zis, fără să se uite la mine: <Bă, asta e cheia!>, am înghețat.

<Fii atent, a continuat el, ambreiajul este tata, frână este mama, iar accelerația este copilul tâmpit care aleargă până ce dă cu capul în prima masina.>

Absolut genial!

Apoi îmi spune scurt: <Treci în locul meu!>

Eu, speriat: <Lasă-mă, nene, că n-am mai pus în viața mea mâna pe așa ceva>.

El: <Bă, tu nu te-ai săturat să stai pe locul mortului și să te conducă toți tâmpiții?>

Și atunci m-am gândit să strig și eu la poporul român:

<Popor român, nu te-ai săturat să stai pe locul mortului și să fii condus de toți tâmpiții?>

Era o adevărată resuscitare, domnule!

Și îmi tot repeta: <Hai, hai, învață să conduci!>

Ceea ce a urmat a fost incredibil. M-a scos direct în trafic.

Și eu trebuia să am mâna pe volan, pe chei, pe schimbătorul de

viteze, trebuia să mă uit în cele două oglinzi, dar și în ochii lui.

<Unde te duci, măăă? Nu vezi unde mă bagi? O calci pe baba aia! Nu teuiți în spate? Vezi, băă, că intră ăla în tine!>

Și m-a ținut așa, de înghețam și transpiram tot, două zile la rând! Nu mai eram sănătos! Nici un rol, în viața mea, nu m-a solicitat atât de mult, și nu m-a adus într-o asemenea stare.

În a treia zi s-a liniștit de tot.

Stătea bătrânul cu o mână pe volan și cu fesul pe ochi.

Dormea, domnule!

<Înseamnă că am început să conduc bine>, mi-am zis.

 Crucea Sfântului Andrei.

Nu l-ați văzut pe Puric, disperatul, între Maestrul său care dormea și traficul din București.

Și, târându-mă încet-încet, am trecut pe lângă un cimitir. Atunci Maestrul a deschis ochii:

<Bă, vezi? Aici e o fostă elevă de-a mea!>

Mie mi-a înghețat coloana vertebrală.

<În cimitir?>

<Păi da! Nu e singură, e cu soțul!>

<Cum a ajuns acolo?>

<Tot așa, bă, ca și tine, nu a oprit la Crucea Sfântului Andrei, aia pe unde trece trenul. Păi, băă, când vezi o cruce, nu te oprești să te închini? Treci ca animalu’? Ce-o fi cu graba asta, că tot acolo ajungi!>

Omul ăsta m-a creștinat pe mine, teologul lui pește.

Avea dreptate! Când vezi Crucea Sfântului Andrei, te uiți în dreapta și nu crezi nici măcar în ăla de-ți face semn cu steagul, că e țara plină de proști.

Vei învăța să conduci când vei ști să te ferești de prosti, nu când vei ști legea!!!"

Textul de mai sus, al lui Dan Puric, mi-a adus si mie aminte de experiența mea cu șofatul în faza de învățare. 

Instructorul meu era foarte de treabă, în marea majoritatea timpului, până făceam ceva greșit ... ei, și atunci începea să urle.

N-am prins perioada în care să fac școala de șoferi pe o Dacie veche, dar am făcut pe Dacia Logan. Asta ca să nu zic că nu trăim în vremuri moderne! 

Așa cum povestește Dan Puric că era înainte de prima lecție, așa eram și eu. Îmi tremurau picioarele de emoție. Nu mă mai urcasem niciodată la volanul unei mașini, știam vag principiile de funcționare (nu vă gândiți la principiile de funcționare ale motorului, doar câte ceva despre ambreiaj, frână, accelerație - tatăl, mama și copilul). 

M-am urcat pe locul mortului și pentru câteva minute, în timp ce mașina mergea, instructorul meu îmi explica care e treaba. N-au trecut mai mult de 10 minute, oprește mașina, se dă jos de la volan, bagă din nou capul pe ușă și zice: "Hai, ce-aștepți?". Când m-am așezat pe scaunul șoferului am simțit că picioarele parcă nu mai sunt ale mele. Mi-am aranjat oglinzile, mi-am pus centura și m-am uitat la instructorul meu ... "Hai, bagă în viteză și dă-i drumul!". Păi, ce era să fac? Am urmat instrucțiunile și mi s-a părut extraordinară prima zi de șofat. M-a ținut pe stradă mare, dar pustie, am ieșit și din oraș, deci am mai lăsat în urmă câteva restricții. Aveam impresia ca toată lumea e a mea, că eu conduc străzile cum stau așa în spatele volanului. 

Dar de la următoarea ședință au început belelele. Mai trebuia făcută o parcare, mai mergeam prin zone aglomerate și a început domn' instructor să zbiere la tot felul de boacăne făcute. Dar m-a și învățat bine (zic eu)!