Determinare ...

Azi mi-am început ziua bine, dar nu grozav.

Nu m-am trezit chiar la ora la care trebuia.
Nu m-am apucat de treabă imediat ce am ajuns la muncă.

DAR ...

M-am simțit relaxată de dimineață. Am simțit că astăzi va fi o zi bună. M-am trezit fericită. Și m-am apucat și de muncă în cele din urmă (acum fac doar o mică pauză).
Am spus că azi sunt foarte hotărâtă să fac mai multă treabă (referindu-mă strict la ce fac în birou). Sunt curioasă dacă hotărârea exprimată verbal și în scris aduce implicit o schimbare.

Spor la treabă tuturor!

Sursa foto: flickr.com

Pisici albastre și roșii

Astăzi am o stare extraordinară!

Aparent aceste stări se învât în jurul zilei de vineri și cred că din acest motiv a început de ieri [J]! Dar simt că m-a lovit parcă cineva cu o "palmă" de optimism și am căpătat o stare extraordinară.

În ultima vreme m-am simțit din ce în ce mai bine. În fiecare zi parcă mi-am recuperat o bucățică din mine. Mă simt din nou întreagă, eu a mea! Și nu cred că pot să îmi explic mai bine această stare decât prin schimbările pe care le-am făcut în ultimul timp în viața mea. Adică:

1. Mănânc mai sănătos, dar îmi pregătesc mese care să îmi satisfacă poftele. Îmi permit destule indulgențe cât să mă încânte noul regim alimentar. De exemplu, mănânc ciocolată amăruie care mie îmi place foarte mult - și apropo de ciocolată amăruie am descoperit astăzi un site minunat cu ciocolată crudă *, adică fără toate prostiile adăugate la ciocolata vândută în comerț. Abia aștept să comand și să încerc!

(*http://www.ciocolatacruda.ro/)

2. Am început să fac nițică mișcare! Nu foarte multă, că încă nu sunt la nivelul de avansați [J]. Dar mă simt mai energică! [Asta este o mare bucurie pentru mama care încearcă să mă convingă să îmi mișc mușchii mei cei sedentari de ani de zile, în special pentru că ea nu înțelege viața fără sport (face gimnastică de peste 20 de ani!).]

3. Am început să mă plâng mai puțin și să mă bucur mai mult [de orice]! Încerc să nu mă mai plâng de locul de muncă pentru că indiferent cât de mult sau de puțin îmi place, acest loc de muncă este o sursă de venit pe care eu pot să o investesc într-o viață plină de fericire pentru mine.  Și mă bucur de tot ce fac în restul timpului meu [inclusiv de mers în piață și cumpărat legume și fructe, de pus murături în borcane (acum trișez că asta oricum îmi plăcea să fac) și de făcut curat prin casă]!

4. Insist mai mult să am activități care îmi fac plăcere! [Nu cred că trebuie explic ce înseamnă asta ... sau?]

5. Renunț la conversațiile banale purtate cu prietenii și vorbesc despre lucruri care au "substanță"! Chiar aseară vorbeam cu iubitul meu și am atins subiecte foarte interesante [unul din ele nu îl povestesc că poate iese vreo invenție nouă după ce ne-om stoarce mințile cu niște cărți de specialitate!]. Printre altele am discutat despre religie, despre indieni, despre cărți și ce aport ne aduc ele, despre mame, sarcini și copii. În orice caz, concluzia noastră a fost că este minunat să vorbești pe tot felul de teme și încerci să găsești noi explicații, noi teorii, să scormonești în mintea aia creață și să îți vină cele mai năstrușnice idei.

Cred că astea ar fi cele mai importante schimbări. Ce am desprins însă în această perioadă de schimbări este că DACĂ VREAU SĂ FIU BINE O SĂ FIU BINE! Asta este cel mai simplu. Vreau "BINE" ... gândesc "BINE" ... este "BINE"!

Sursa foto: http://www.moderncat.net/

P.S.: Dacă vă întrebați care este treaba cu titlul năzdrăvan, să știți că nu există nimic în spatele lui decât bună dispoziție J

P.P.S.: Titlul inițial a fost "Pisici roșii", dar apoi am găsit imaginea de mai sus și mi s-a părut foarte simpatică. Dar vă pun și prima variantă aleasă până la schimbarea titlului.

Sursa foto: http://www.flixya.com

Vreau și eu o porție de talent!

Cine știe să îl gătească să îmi împartă și mie o porție de talent! 

1. Îmi doresc să scriu, dar nu așa cum scriu aici și chinui puținii cititori care intră pe blog (care probabil după câteva cuvinte se hotărăsc să apese "x"-ul din dreapta sus a ferestrei). Vreau să pot să îmi captez cititorii, să îi sugrum de imoție, să îi leg de o carte astfel încât să devină prizonierii ei. Dar nu știu să scriu și nu pot să înțeleg ce au făcut marii scriitori pentru a ajunge mari. Dacă ar fi să amintesc numele mele favorite din literatură (care îmi vin în minte acum), adică Mircea Eliade, Lucian Blaga și Nichita Stănescu, cred ca ce pot să spun despre ei este că au filozofat, că s-au apropiat de religie (nu în sensul că au început să meargă la biserică în fiecare duminică și să țină post) și au încercat să descopere viața altfel [și, evident, au avut talent din naștere]. Bun! Deci ca să devin "mare" în literatură trebuie să filozofez (așadar trebuie să citesc și niște opere de filozofi), trebuie să caut adevăruri supreme despre divinitate și trebuie să încep să trăiesc altfel, să descopăr experiențe inedite (ceea ce nu e foarte greu având în vedere că momentan experiențele mele sunt destul de limitate în zona "BANALULUI" și "RUTINEI"). Și tot rămân cu o mare problemă - talentul nativ! Concluzia este că nu pot deveni scriitoare ...

2. Îmi doresc să cânt! Dar acum mi-e frică și să cânt atunci când merg la karaoke ca să nu se golească barul. Aveam eu ceva tangențe cu muzica atunci când eram mică. Aveam nițică voce și ureche muzicală bună, dar vocea s-a schimbat și m-am apucat și de fumat. Poate ar fi trebuit să îmi caut atunci când eram copil un mentor, dar mama care a văzut potențialul meu [inexistent] de cântăreață vocală m-a încurajat să îmi îndrept atenția către școală. Bun! Deci nu am nici voce! [Și ca să îmi amintesc de asta în timp ce scriu aici, MagicFM a dat drumul melodiei care ieșea cel mai des din gâtlejul meu: Celine Dion - My heart will go on] Dar mi-aș fi dorit să învăț să cânt la chitară. Ei și uite așa, când aveam undeva între 7 și 11 ani am primit o chitară [la mâna a doua și fără vreo două coarde] de la bunicu' (nu îmi explic nici acum de unde avea el o chitară și ce a făcut cu ea până să o primesc eu de a ajuns chitara fără două coarde). Dar nu am primit cu chitara și lecții sau măcar o carte de muzică care să mă învețe ce nu învățam la ora de "Muzică" la școală (adică cum să desenez notele muzicale și care e ordinea lor pe portativ - le-am desenat de atâtea ori că dacă mi-ar da acum cineva un caiet de muzică cred că încă aș mai ști să le pun la locul corect). Așadar nici la chitară nu știu să cânt și nici aici nu știu dacă am talent! [Și ce frumos ar fi fost să am o chitară și să organizez seri de muzică folk cu colegi de facultate și prieteni pe vremea cât stăteam în Regie, sau chiar acum cu prietenii și familia.] Tot în domeniul muzicii, o dragoste a mea mare, care este în continuare foarte puternică, este cea pentru pian. Muzica de pian pe mine mă poate trece prin orice stare. Trebui însă să menționez și excepția - jazz-ul, care nu îmi place la pian [dar care poate să mă impresioneze când vine vorba de alte instrumente precum saxofonul]. Dar lecțiile de pian erau scumpe și nu puteau părinții mei să își permită să dea bani grei pe lecții de pian mai ales că nu știam dacă am talent. [Începe să mi se pară un cerc vicios ăsta: ai talent la ceva dar nu îți dai seama, vrei să faci ceva dar nu știi dacă ai talent și nu ai bani să încerci]

3. Vreau să dansez samba, cha-cha, salsa, rumba, merengue și mai știu eu câte! Poate o să spuneți că pentru asta deja e moft, mai ales că nu vreau să o dansez ca să îmi câștig existența (deși poate aș schimba noțiunea de "animatoare" și ideile despre muzica bună din cluburi). Dar vreau să dansez frumos de tot, nu ca să impresionez pe alții ci ca să mă simt eu mai bine. Nu sunt praf la dans, nu dau cu stângu'-n dreptu', dar mai am din când în când impresia că o să îmi alunece câte un picior prea mult într-o direcție că nu îmi iese o mișcare de balans la fel și în stânga și în dreapta. Aici chiar o dau în bară căci nu știu să exprim exact ce vreau de la dans. Vedeți? De-aia am nevoie de cineva care să mă învețe să dansez, căci dacă aș ști care e treaba cu dansul aș ști și să exprim ce îmi lipsește mie. La dans totuși parcă am puțin talent, dar îmi trebuie o porție mai mare ca să prind și eu ușor pașii de dans!

[MagicFM astăzi îmi citește gândurile. Fix când mă gândeam că aici vreau să postez un filmuleț cu vreun dans din Dirty Dancing ei dau drumul la melodia "She's like the wind" a lui Patrick Swayze.]

4. Vreau să gătesc bunătăți și să se lingă pe degete toți care gustă! Nu sunt eu chiar antitalent, ÎNSĂ ... La mâncăruri care se fac ușor (sau cel puțin așa scrie în rețetă) nu îmi dau seama ce e ușor de fapt (folosesc nu știu câte vase, nenumărate ingrediente și nici nu durează puțin). Nu prea știu eu multe ingrediente și nu înțeleg tot felul de combinații cu cimbru, rozmarin și altele. Nu reușesc încă să îmi folosesc pe deplin creativitatea în bucătărie, pentru nu mă pricep suficient într-ale bucătărelii. Chiar dacă fac ceva după rețetă, nu pot califica mâncarea respectivă ca pe ceva nou și nemaiîntâlnit. Deci, cineva să îmi dea și talent în bucătărie că vase și ingrediente reușesc să îmi cumpăr eu. 

Și ar mai fi atât de multe cu "VREAU" dar puține cu "TALENT". Dar mai contiui lista și altă dată. Până atunci poate descopăr totuși vreun talent nebănuit într-un domeniu necunoscut până acum!

Surse foto: www.tumblr.com, favim.com

Sursa video: www.youtube.com

Egoism și altruism

Egoismul este altruism și altruismul este egoism!

Sper să îmi aduc aminte tot ce voiam să scriu pe acest subiect că nu am avut timp să îl public când era proaspăt în mintea mea. Acum încerc să recuperez (din memoria mea și așa destul de varză) frânturile importante.

EGOÍSM s. n. Atitudine de exagerată preocupare pentru interesele personale și de nesocotire a intereselor altora. – Din fr.égoïsme. 

ALTRUÍSM s. n. Atitudine morală sau dispoziție sufletească a celui care acționează dezinteresat în favoarea altora; doctrină morală care preconizează o asemenea atitudine. – Din fr. altruisme. 

Sursa: www.dexonline.ro (DEX '98)

Cum știm noi dacă este exagerată preocuparea pentru interesele personale? După părerea mea orice activitate pe care o derulăm este din egoism, dintr-o preocupare intensă față de propriile noastre interese. 

Linia dintre altruism și egoism este atât de subțire încât nici nu vezi când treci dintr-o parte în alta.

Eu nu cred că există persoane altruise, așa cum ne traduce DEX-ul altruismul.

Când dai un ban sau ceva de mâncare unui cerșetor de pe stradă, unui amărât te gândești că pentru el dai, din dorința de a îi face bine acelui om. Dar la baza unui astfel de act dezinteresat nu stă oare o dorință de împlinire sufletească personale?  Oare uneori când ajutăm pe altul, aparent fără alte așteptări, nu ne gândim/sperăm că atunci când noi vom avea nevoie de ajutor cineva ne va întinde mâna?

Dăm altora ca să fim buni sau dăm altora pentru că suntem buni?

Cu fiecare gest [care pare] dezinteresat noi urmărim să ne simțim bine. E foarte posibil să nu ne dăm seama (și ajungem iar la linia subțire dintre egoism și altruism), e posibil ca aceste dorințe [de a ne satisface pe noi înșine] să nu vină din stratul conștient.

Asta nu înseamnă după părerea mea că nu există bunătate.

Cu toate astea, "altruismul" mie îmi pare o noțiune abstractă la fel ca și "perfecțiunea". Este ceva ce nu poți "atinge" cu desăvârșire. Poate doar dacă ești sfânt!

Nu acționăm niciodată complet în favoarea altora, dar cred că sunt și puțini oamenii care sunt de fapt egoiști, care nesocotesc interesele altora. Și atunci, mă întreb, care este mijlocul dintre egoism și altruism? Linia aceea fină dintre ele ar trebui să fie o noțiune aparte, să fie o atitudine în sine. Ce suntem, atunci când nu suntem nici egoiști nici altruiști? Căci dacă am considera că nu există o atitudine de mijloc, sau mai multe atitudini între cele două de mai sus [EGOISM și ALTRUISM], ar însemna să vedem lumea doar în ALB și NEGRU. În cazul ăsta, însă, unde sunt CULORILE?

Sursa foto: http://monicamarcov.wordpress.com/

P.S.: Acum am scris postarea fără să citesc dezbateri pe această temă, deși este una cunoscută. Urmează să și citesc, ca să nu mă umflu vreodată în pene că aș fi originală. J

Cei mai lași dintre pământeni

Maitreyi și Mircea - o dragoste mare, profundă, neînțeleasă și plină de lașitate! (Poate sunt dură folosind termenul de lașitate, dar mi-e greu să înțeleg altfel de ce o iubire așa puternică a rămas "netrăită" cu totul)

Sursa foto: http://www.editurataj.com/maytreyi.html

Am terminat de citit două cărți atât de legate una de cealaltă, atât de apropiate și totuși atât de depărtate. Este vorba despre "Maitreyi" a lui Mircea Eliade și "Dragostea nu moare" scrisă de Maitreyi Devi. 

Cartea lui Eliade m-a atins atât de mult că nu știu cum pot găsi exprimarea potrivită în cuvinte. Am simțit atâtea citind că m-a durut și mai tare "finalul" poveștii de dragoste. M-a șocat, cel mai puternic, lașitatea. Poate nu spun bine lașitate, poate e altceva. Dar așteptam să văd cum iubirea îi dă forță să treacă peste orice obstacole, îl ajută să se "întoarcă" acolo unde este rostul lui (alături de Maitreyi, în viziunea mea). 

Poate sunt încă prea romantică. Poate sunt prea tânără ca să înțeleg lucrurile cum ar trebui!

Așa că încep să citesc "Dragostea nu moare", replica scrisă de Maitreyi Devi la romanul lui Eliade. Așteptările mele sunt mari, doresc lămuriri suplimentare. Sunt convinsă că Maitreyi îmi va spune, ne va spune, de ce nu și-au împlinit dragostea. Surpriză! Maitreyi nu a înțeles nici ea cum de nu și-au trăit iubirea. Ba, mai mult decât atât, ea încearcă în nenumărate rânduri să descalifice purtarea lui Mircea, să arunce vina în "grădina" lui. Își găsește un confort într-o dragoste [poate mai banală], alături de soțul ales de familie! Iar după 40 de ani descoperă că are încă mult prea vie amintirea dragostei din tinerețe, amintirea lui Mircea! Degeaba descoperă cu încântare că DRAGOSTEA NU MOARE!

Mintea mea sau sufletul meu strigă: "Degeaba trăiește dragostea în tine dacă tu nu o trăiești pe ea!"

Am spus că îmi e drag Mircea Eliade sau, mai degrabă, că îmi sunt dragi scrierile lui într-o postare anterioară. Dar sunt tristă să descopăr că pentru opere atât de minunate, atâtea câte a lăsat în urma lui, Mircea Eliade și-a sacrificat REALUL pentru a trăi în FANTASTIC.

"The greatest thing you'll ever learn is just to love and be loved in return"

Aceasta este melodia din deschidere a filmului "Moulin Rouge". Cuvintele de mai sus exprimă cel mai bine ce cred eu despre dragoste, iar acest film este înfățișarea cea mai clară care mi-a venit în minte acum în ce privește dragostea care întâmpină orice obstacol.

Nu te-ai săturat să stai pe locul mortului?

Permisul auto, de Dan Puric

"Dumnezeu, iubindu-mă, mă tot pune la felurite încercări, ca să nu mă plictisesc.

Așa a fost și cu șoferia. Ne-am luat și noi mașină.

Atunci mi-a zis soția că  ar fi bine să-mi iau permis și eu, că cine știe, s-ar putea să fie nevoie vreodată să șofez.

Pentru mine, lucrul ăsta a venit prea târziu, și m-am dus la prima lecție de șoferie cu emoții de liceean, la un PECO, unde trebuia să mă întâlnesc cu instructorul.

Tremuram rău pe marginea trotuarului, ca la bacalaureat, și il asteptam. Cel mai bun lucru era ca omul nu mă cunostea.

A venit cu o Dacia de pe vremea lui Ceaușescu, căreia, când i-a pus o frână, chiar în fața mea, i-au sărit șuruburile pe jos. Le-a adunat tacticos și le-a pus la locul lor, ignorându-mă.

Era mecanicul absolut, la întâlnirea cu imbecilul absolut.

Locul mortului.

Nea Ilie era plin de vaselină și avea un fes slinos pe cap. M-a citit din prima, și-a dat seama cu cine are de-a face.

Dacă m-ar fi cunoscut, mi-ar fi spus: <Vai, maestre, ce onorat sunt să vă fiu eu instructor!>

Când mi-a zis, fără să se uite la mine: <Bă, asta e cheia!>, am înghețat.

<Fii atent, a continuat el, ambreiajul este tata, frână este mama, iar accelerația este copilul tâmpit care aleargă până ce dă cu capul în prima masina.>

Absolut genial!

Apoi îmi spune scurt: <Treci în locul meu!>

Eu, speriat: <Lasă-mă, nene, că n-am mai pus în viața mea mâna pe așa ceva>.

El: <Bă, tu nu te-ai săturat să stai pe locul mortului și să te conducă toți tâmpiții?>

Și atunci m-am gândit să strig și eu la poporul român:

<Popor român, nu te-ai săturat să stai pe locul mortului și să fii condus de toți tâmpiții?>

Era o adevărată resuscitare, domnule!

Și îmi tot repeta: <Hai, hai, învață să conduci!>

Ceea ce a urmat a fost incredibil. M-a scos direct în trafic.

Și eu trebuia să am mâna pe volan, pe chei, pe schimbătorul de

viteze, trebuia să mă uit în cele două oglinzi, dar și în ochii lui.

<Unde te duci, măăă? Nu vezi unde mă bagi? O calci pe baba aia! Nu teuiți în spate? Vezi, băă, că intră ăla în tine!>

Și m-a ținut așa, de înghețam și transpiram tot, două zile la rând! Nu mai eram sănătos! Nici un rol, în viața mea, nu m-a solicitat atât de mult, și nu m-a adus într-o asemenea stare.

În a treia zi s-a liniștit de tot.

Stătea bătrânul cu o mână pe volan și cu fesul pe ochi.

Dormea, domnule!

<Înseamnă că am început să conduc bine>, mi-am zis.

 Crucea Sfântului Andrei.

Nu l-ați văzut pe Puric, disperatul, între Maestrul său care dormea și traficul din București.

Și, târându-mă încet-încet, am trecut pe lângă un cimitir. Atunci Maestrul a deschis ochii:

<Bă, vezi? Aici e o fostă elevă de-a mea!>

Mie mi-a înghețat coloana vertebrală.

<În cimitir?>

<Păi da! Nu e singură, e cu soțul!>

<Cum a ajuns acolo?>

<Tot așa, bă, ca și tine, nu a oprit la Crucea Sfântului Andrei, aia pe unde trece trenul. Păi, băă, când vezi o cruce, nu te oprești să te închini? Treci ca animalu’? Ce-o fi cu graba asta, că tot acolo ajungi!>

Omul ăsta m-a creștinat pe mine, teologul lui pește.

Avea dreptate! Când vezi Crucea Sfântului Andrei, te uiți în dreapta și nu crezi nici măcar în ăla de-ți face semn cu steagul, că e țara plină de proști.

Vei învăța să conduci când vei ști să te ferești de prosti, nu când vei ști legea!!!"

Textul de mai sus, al lui Dan Puric, mi-a adus si mie aminte de experiența mea cu șofatul în faza de învățare. 

Instructorul meu era foarte de treabă, în marea majoritatea timpului, până făceam ceva greșit ... ei, și atunci începea să urle.

N-am prins perioada în care să fac școala de șoferi pe o Dacie veche, dar am făcut pe Dacia Logan. Asta ca să nu zic că nu trăim în vremuri moderne! 

Așa cum povestește Dan Puric că era înainte de prima lecție, așa eram și eu. Îmi tremurau picioarele de emoție. Nu mă mai urcasem niciodată la volanul unei mașini, știam vag principiile de funcționare (nu vă gândiți la principiile de funcționare ale motorului, doar câte ceva despre ambreiaj, frână, accelerație - tatăl, mama și copilul). 

M-am urcat pe locul mortului și pentru câteva minute, în timp ce mașina mergea, instructorul meu îmi explica care e treaba. N-au trecut mai mult de 10 minute, oprește mașina, se dă jos de la volan, bagă din nou capul pe ușă și zice: "Hai, ce-aștepți?". Când m-am așezat pe scaunul șoferului am simțit că picioarele parcă nu mai sunt ale mele. Mi-am aranjat oglinzile, mi-am pus centura și m-am uitat la instructorul meu ... "Hai, bagă în viteză și dă-i drumul!". Păi, ce era să fac? Am urmat instrucțiunile și mi s-a părut extraordinară prima zi de șofat. M-a ținut pe stradă mare, dar pustie, am ieșit și din oraș, deci am mai lăsat în urmă câteva restricții. Aveam impresia ca toată lumea e a mea, că eu conduc străzile cum stau așa în spatele volanului. 

Dar de la următoarea ședință au început belelele. Mai trebuia făcută o parcare, mai mergeam prin zone aglomerate și a început domn' instructor să zbiere la tot felul de boacăne făcute. Dar m-a și învățat bine (zic eu)!

Speranța moare ultima

M-am sălbăticit!

Nu știu cum aș putea mai bine să descriu ce trăiesc.

Am avut ocazia ieri seară să întâlnesc oameni noi și să cunosc "altfel" oameni pe care îi știam deja. Mare a fost însă surpriza mea să descopăr că mi-e foarte greu să comunic. Mereu am fost sociabilă, am reușit să comunic întotdeauna cu oameni noi pe diverse teme. Aseară însă am simțit că mă integrez atât de greu. S-au adus în discuție subiecte care poate sunt puțin mai departe de mine acum. S-a vorbit despre filme, despre politică, despre istorie, despre medici și medicamente și despre multe altele. Cu alte cuvinte, au fost atât de multe subiecte, dar mie mi-a fost foarte greu să mă apropii de ele.

Poate pentru că eram într-un mediu nou am avut dificultăți, deși asta nu m-a împiedicat până acum. Așadar singura variantă care mi se pare că are un sens este că m-am sălbăticit, că am pierdut cumva legătura cu oamenii.

Mă interesau destul de mult toate subiectele care s-au adus în discuție, poate mai puțin discuțiile despre filme. Dar chiar și atunci când s-a vorbit despre filme, nu au fost aduse în discuție doar pentru actori și cât de bine au fost realizate. Mai degrabă se vorbea pe subiectele filmelor, pe problemele puse în evidență. Și tot ce îmi trecea mie prin cap era întrebarea: "Care este scopul/finalitatea discuțiilor?". Parcă nu vedeam rolul unor discuții care în majoritate s-au învârtit în jurul societății. Ce rost are să vorbim dacă nu acționăm? De ani de zile lumea asta face: doar discută. Nu este nimic activ în ceea ce facem, nu aducem nici măcar cea mai mică schimbare. Și atunci ce folos au astfel de discuții?

Printre altele s-a făcut o remarcă (evident a unui bărbat) cum că femeile nu se implică în discuții legate de mediul politic și de mediul social. Poate este adevărat, deși eu discut pe astfel de teme cu diferite cunoștințe. Dar revin asupra ideii de mai devreme: doar vorbim și nu acționăm.

Nu știu care e atitudinea potrivită în zilele noastre. Nu mai știu care ar fi conduita potrivită pentru situațiile în care ne găsim. Oare ar trebui să ne oprim pe lângă fiecare om amărât de pe stradă care cerșește și ar trebui să îl ajutăm? Sau ar trebui să gândim că ar e necesar să se ajute singur să iasă din situația tristă în care se găsește? Ar trebui să ne implicăm în politică deși știm că lucrurile nu merg lin? Sau ar trebui să așteptăm să apară oamenii potriviți care să reușească să țină în frâu problemele țării? Ar trebui noi să renunțăm la dorința de a câstiga mult doar pentru confortul propriu? Am putea noi oare să schimbăm sistemul de învățământ doar printr-o voce colectivă?

Mi-e greu să răspund la aceste întrebări. Aceste întrebări, dar și multe altele, mă macină de ani de zile și tot nu am răspunsurile. Nici varianta mea nu e mai bună: nici nu acționez, dar nici nu prea mai vorbesc. Daca aș ști că eu ca individ aș putea să schimb ceva semnificativ în calitatea vieții noastre sunt convinsă că aș lupta pentru asta. Dar nu știu nimic și nimeni nu pare să știe. Tot ce am înțeles până acum este că sistemul (că este național, internațional sau global) e defectuos, e prost construit. Am învățat că deși pe o parte evoluăm, pe de altă parte o luăm la vale. Cum poate fi găsit echilibrul? Cine știe cum trebuiesc puse greutățile în balanță astfel încât nici un taler să nu atârne mai greu decât altul?

Și totuși cred că trebuie să lupt măcar să vorbesc, măcar să îmi fac vocea auzită chiar dacă numai între cunoscuți. Cândva, se poate naște o idee colectivă care să ne ducă mai aproape de echilibru.

Ca să folosesc o expresie care a devenit un clișeu:

"Speranța moare ultima!"

Sursa foto: http://monicamarcov.wordpress.com/

Poftă de viață!

Astăzi de dimineață m-am trezit extraordinar de greu. Alarma suna ... și suna ... și suna iar eu nu mă puteam ridica din pat. Abia cea de-a patra alarmă am reușit să o opresc.

Cu toate astea, starea mea dintre somn și trezire îmi transmitea că azi o să fie o zi frumoasă, simțea că azi o să trăiesc cu poftă, iar în urechile mele răsuna "Pădure nebună".

Sursa: www.youtube.com

Și uite așa mi s-a făcut dor de București, dor de Regie, dor de acei oameni dragi cu care cântam după ritmurile impuse de un coleg cu chitara sa, un coleg care nu știa să cânte mai mult de două-trei melodii (și nu vă puteți imagina de câte ori l-am acompaniat noi cu voce!).

E o nouă zi de vineri, e un nou sfârșit de săptămână și noi trebuie să ne bucurăm de viață. Încă nu știu cum să îmi încarc aceste zile de relaș, dar sigur îmi vin câteva idei.

Să aveți poftă de viață (fără să fie nevoie neapărat să mâncați biscuiții Belvita Start J)!

Dragoste

Știți ce este dragostea? Bineînțeles că știti. Ați cunoscut-o într-o formă sau alta.

Voi cât de des spuneți "Te iubesc!"? Și nu mă refer neapărat la cuvinte. 

Eu trăiesc o iubire dulce, profundă și aparent indestructibilă. Ce face asta din mine? Mă face să vreau să fiu EU. Vreau să mă dezvălui așa cum sunt, să mă arăt în totalitate. Vreau să îmi fac planuri cu persoanele pe care le iubesc, să îmi înfășor viața în jurul lor, să mă depărtez atunci când e momentul, dar să rămân mereu undeva, într-un colțisor de suflet.

Iubirea este unul dintre cele mai înălțătoare sentimente și poate cea mai de preț trăire din viața unui om. Nu pot decât să le doresc tuturor să pășească cu încredere în dragoste. Nu cred că trebuie să îi fie cuiva frică de iubire, de ce s-ar putea întâmpla dacă iubirea se termină. 

"Iubirea rabdă îndelung; iubirea se dăruie, ea nu invidiază; ea nu se trufește, nu se îngâmfă;

ea nu se poartă cu necuviință, nu-și caută pe ale sale, nu se întărâtă, nu ține-n seamă răul,

nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr;

pe toate le suferă, pe toate le crede; pe toate le nădăjduiește, pe toate le rabdă;

iubirea niciodată nu se trece." 

Biblia, Noul Testament, Epistola Întâi către Corinteni - "Iubirea"

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/biblia/Epistola-Intai-către-Corinteni/Iubirea/

Acest citat a fost cel mai frumos citat despre iubire pe care l-am citit vreodată și este atât de valoros. Eu am dat peste el întâmplător, când eram la începutul dragostei mele și voiam să îi dăruiesc iubitului meu un album foto, cu puținele poze pe care le aveam pe atunci împreună. Mi-a rămas întipărit în minte și mereu când mă gândesc la iubire îmi aduc aminte de aceste frumoase cuvinte.

Așa cum simțeam dragostea acum 6 ani, așa o simt și acum. Încă mai cred cu tărie în ceea ce am declarat atunci pentru iubitul meu (în album, lângă fiecare poză în parte). Am tăiat puțin din ce i-am scris lui atunci, pe alocuri pentru că era vorba de ceva foarte personal, iar în alte părți pentru că era vorba de citate și poezii.

"Am pornit de mic copil în căutarea iubirii perfecte, acelei iubiri senine și frumoase, ca în basmele pe care le auzeam adesea.

Am plecat cu inima sinceră și limpede ca un cer senin ...

... și strălucind de speranță așa cum strălucește soarele printre nori grei peste o apă murdară.

Lebăda, ca orice altă vietuițoare, are un instinct de supraviețuire puternic, care o ajută să traiasca ...

... Asa și eu am credință puternică în dragostea adevarată care nu e învinsă nici de cea mai cumplită iarnă, chiar dacă uneori se clatină sub îndoieli.

Voi lăsa dragostea să se reverse din mine cu limpezimea și muzica răsunătoare a unei casdade minunate ...

... și voi clădi dragostea mea cu căldură și devotament așa cum lemnele se lasă arse în cel mai minunat foc.

Inima mea a strălucit mereu în speranța că va gasi iubirea ...

... și ai apărut TU!

Vreau să îți zâmbesc ție de sărbători, atunci când îngerii veghează asupra seninătății dragostei noastre. Să aprindem lumânări împreună, să împodobim bradul de Crăciun în râsete de fericire și beteală de iubire ...

Sărutul tău va rămâne mereu asupra mea ...

... așa cum picăturile de ploaie rămân lipite de atingerea catifelată a trandafirilor roșii.

Vreau să petrecem clipe frumoase împreună și alături de prietenii noștri ... să rămânem cu amintiri de neuitat.

Îmi doresc ca dragostea noastră să fie mereu încununată de zâmbete.

Aș vrea ca dragostea noastră să se păstreze mereu într-un dans romantic, cu un sărut amețitor.

Ce zici să rămânem mereu îmbrățisați în mijlocul tornadelor ce-o să ne-nvăluie zi de zi? 

<Tu ai făcut culorile mai vii, frumusețea mai pură, plăcerea mai intensă. Te iubesc mai mult decât iubesc viața.>

Zâmbește mereu, chiar dacă nu ai chef, căci zâmbetele sunt cele care îți deschid calea către o viață mai plăcută și mai liniștită.

Sunt norocoasă să te am pe tine!

Mi-ai oferit o comoară mai de preț decât orice altceva: iubirea ta. Mi-ai încununat zilele cu fericire, m-ai ajutat să am încredere în mine, mi-ai descoperit însușiri pe care nici eu nu le cunoșteam. Îți mulțumesc!

Tu ai reușit să-mi demonstrezi că viața nu mi-a întors spatele, mai degrabă m-a făcut mai puternică. Datorită ție pot să zâmbesc ...

Promit că cele mai frumoase zâmbete le voi păstra mereu pentru tine."

Așa am iubit eu atunci și așa iubesc și acum, poate mai mult și poate mai frumos ... în orice caz IUBESC!

Sursa foto: http://monicamarcov.wordpress.com/

P.S.: Când o să vă amuzați pe seama “declarațiilor de dragoste” puerile și repetitive, vă rog să țineți seama că eram tânără și sufeream de “fluturi în stomac”! J

Libertatea ... absolută

Ce este libertatea?

De ce vrem să fim liberi?

Generația de acum, dar poate și alte generații de dinainte, are o obsesie pentru libertate. Nu știu ce înseamnă pentru fiecare libertatea, nu știu ce căutam de fapt și ce încercăm să găsim.

Poate vrem să dispară barierele. Dar de ce? Căci tocmai aceste bariere (poate) ne fac să fim umani! O serie de constrângeri, de orice fel, ne fac OAMENI.

Eu aud sau citesc frecvent păreri despre cum ar trebui să fie viața (economică, politică, socială etc.). Chiar și eu îmi dau frecvent cu părerea. Mereu găsim ceva de comentat, în special când este vorba de acțiunile altora și nu de acțiunile noastre. Nu găsim poate în noi puterea să acționăm astfel încât să producem o schimbare. Dar știm ce schimbare căutăm? 

Cert este că mereu vrem ALTCEVA! Se spune că suntem împinși de condiția noastră umană să căutăm mereu mai mult, să vrem mai mult. Dar oare tot condiția umană este cea care ne împiedică să descoperim ce vrem?

Ce înseamnă: să fim liberi? Oare libertatea nu e tot un fel de constrângere, o nouă "închisoare" cu care trebuie să ne mulțumim o perioadă și pe care, din nou, o condiție pe care să vrem să o depășim? Să vorbim, în primul rând, de libertatea în gândire. Eu am spus, dar am auzit și pe alții vorbind, că nu suntem lăsați să fim liberi în gândire. Sau dacă avem libertate în gândire, nu avem libertate să ne exprimăm. Oare așa să fie? În al doilea rând, se pune tot mai frecvent problema vestimentației. Poate sună stupid. Dar mai ales femeile, această generație tânără caută naturalețe, caută personalitate exprimată în prezență fizică. Și nu-i așa că suntem mereu înclinați să criticăm stilul vestimentar al altora? Dar oare înțelegem noi ce înseamnă fustele înfoiate cu buline pentru cineva care vrea să își arate feminitatea? Înțelegem noi ce relevanță au tocurile de peste 10 cm și fustele scurte pentru tinere care poate nu își găsesc locul potrivit în societate sau care dimpotrivă sunt acolo unde trebuie? Sunt multe exemple pe care aș putea să le înșir, dar le cunoaștem, de fapt, cu toții. Să nu menționez că încă nu putem să ne "dezbrăcăm" de dorința de a face discriminări de sex, religie, etnie etc. Dar putem noi înțelege complexitatea femeilor sau a bărbaților/ creștinilor sau a musulmanilor/ românilor sau a ungurilor etc.?
Nu tot noi suntem cei care nu ne lăsăm libertate? Putem oare mereu să gândim liber? Eu zic că ne vom lovi mereu de aceleași ziduri. Și asta nu pentru că nu putem gândi liber și nici pentru că alții nu ne ascultă, ci pentru că suntem atât de diferiți. 

Oamenii sunt mereu altfel, mereu diferiți. Din orice unghi îl privesti pe omul de lângă tine, poți să constați cel puțin cinci diferențe fizice/intelectuale/morale etc. față de cel care ești TU. 

Nu există libertate absolută. Este o himeră! Este poate o noțiune la fel de abstractă cum este și perfecțiunea.

Și atunci pentru ce luptăm? Pentru ce avem atâtea răbufniri interioare și încercări de a ne demonstra nouă și altora că suntem mai liberi? Pentru ce căutam ceea ce, dacă se poate atinge, ne va închide și mai adânc în spatele unor gratii? 

Sau poate și libertatea este individuală. Poate, doar poate, nu putem să căutăm o libertate colectivă, o libertate de grup, o libertate de popor ...

De azi, o să respect barierele și o să respect constrângerile. Dar o să am grijă să le aleg pe cele care îmi sunt potrivite mie, care mă desăvârșesc pe mine ca individ. Asta o să fie libertatea mea. O să am grijă să îmi impun acele limitări care să mă facă un om mai bun, pentru mine și pentru alții. Îmi voi alege drumul cu grija și atenția cuvenită. Singura barieră pe care voi lupta cu îndârjire să o înlătur din viața mea este judecata asupra altora. Nu mai vreau să judec pe alții, căci nu merit să judec alți oameni, nu merit să fiu eu cea care consideră că libertatea individuală sau viața aproape perfectă a unui om este mai prejos, mai prost construită decât a altcuiva, decât a mea.

I walk the line

Sursă foto: http://monicamarcov.wordpress.com/

Întoarcerea din rai

Ce mai citiți?

Mie mi se par scumpe cărțile. Nu cred că au preț prea mare pentru cât de valoroase sunt, dar cu toate astea nu am atâția bani pe care să îi pot da pe cărți. Mereu există alte priorități. Există și o variantă ca să ne permitem mai multe cărți, dar despre asta altă dată.

Mai sunt însă și cărți mai ieftine, din colecțiile de la diferite jurnale. Eu am luat câteva cărți din colecția "Biblioteca pentru toți", colecție de literatură românească, relansată de către Jurnalul Național. Printre cărțile cumpărate a fost una minunată scrisă de Mircea Eliade ("Huliganii"). Trebuie să precizez că a fost poate minunată pentru mine deoarece de la prima lectură a lui Eliade, pe vremea când eram în liceu, am fost iremediabil îndrăgostită de stilul lui atât de deosebit. La sfârșitul cărții "Huliganii" (carte despre care o să povestesc poate într-o altă postare) era o prezentare a romanului făcută chiar de Mircea Eliade. Așa am ajuns la lectura mea de acum, "Întoarcerea din rai", care o precede de fapt pe cea menționată anterior. Așadar, Eliade spune că "Huliganii" este o continuare a romanului "Întoarcerea din rai", însă personajele urmărite sunt altele. 

"Întoarcerea din rai" pe mine mă încântă. Personajele romanului îmi sunt atât de cunoscute și totuși atât de necunoscute. Gândurile fiecărui personaj în parte sunt atât de profunde, de dulci și în același timp atât de dureroase. Aceste personaje îmi par mie a fi tinerii inteligenți din ziua de azi, cu toate că sunt totuși altfel de tineri. Sunt personaje care nu își găsesc locul în societate, deși simt cu toată ființa că ar trebui să fie principalii actori. Sunt personaje care nu mai înțeleg ce înseamnă prietenia, dragostea sau durerea. Sunt personaje care, confruntate cu "mizeria" societății, își pierd din optimismul, visarea și iluziile pe care le-au trăit atât de intens în adolescență. Romanul aduce în prim plan teme care sunt atât de actuale, precum lupta dintre generații, sexualitatea, dragostea, sensul vieții și creația.

Am ales câteva citate pe care le-am "marcat" după ce le-am citit.

"Nici un om nu decide în dragoste. Așa se petrece cu toată viața; numai întâmplarea alege, ea adună și desparte, mai ales în iubire, și aceasta e tragic, e inuman; că întâmplarea decide mai ales în iubire."

Oare numai întâmplarea decide? Nu cred ... cu atât mai puțin în dragoste. Poate întâmplarea "adună" două suflete în același loc și timp, dar restul e atât de dependent de noi, de acțiunile noastre. Tocmai din acest motiv, poate, de multe ori ne gândim cu părere de rău la ce alegeri am făcut, ce evenimente simțim că am ratat, ce greșeli avem impresia că am comis.

"De ce întreabă toate femeile înainte de vreme, și alungă farmecul? Toate femeile cer întâlniri, intimitate, tovărășie cât mai prelungită. Niciodată satisfăcute, nici obosite de tine: Pleci, Paul? de ce pleci așa devreme, Paul? ce rău e să fii singură, Faust! când te văd, Faust? vino, rămâi, stai, nu pleca, aleargă spre mine, în brațele mele, aproape de mine, cu mine, intră în mine, rămâi cu mine, nu te depărta ... Cum de nu simt femeile descompunerea? Trupurile prea mult ținute împreună încep a putrezi, sufletele ce se oglindesc unul într-altul, numai ele, singure, încep să pută a baltă, apă statută, caldă, neaerisită. Să nu mai circule nimeni între noi, să nu ridicăm privirile în afară, către alții, să nu auzim nici o răsuflare străina în ritmul răsuflării noastre de toate ceasurile."

Chiar așa ... de ce oare insistăm pe astfel de amănunte? Oare toate femeile fac asta? Oare numai femeile "alungă farmecul"?

"De câțiva ani își are discursul gata în cap, un discurs niciodată același, pe care i-l va ține odată lui David, solemn sau intim, cald sau aspru, după cum se va întâmplă atunci apropierea sufletelor lor. Tot ce a adunat și tot ce n-a înțeles, îi va spune atunci. Și altele, multe, dar mai ales asta: <Eu cunosc viața mă, o cunosc - dar n-am înțeles-o. N-am înțeles nimic, mă Davide. Tu o înțelegi mai bine, oare ai s-o poți înțelege mai bine?...>"

De câte ori nu mi-am făcut și eu un astfel de discurs, mereu altul. Dar oare eu înțeleg viața? Înțelegem noi ce trebuie să facem în viața asta? De ce trăim și de ce facem tot ceea ce facem?

"Întâmplarea m-a legat, m-a contopit de două trupuri; și obișnuința, sau cine știe ce blestem, m-a făcut să le iubesc sufletele. Nici măcar capriciul, nici cel puțin dorința aceea băiețească de aventură, de experiența gratuită - nu mi-a regizat dragostele. Le-am întâlnit în cale și am căzut; asta a fost tot, dacă ar trebui să vorbesc în rezumat. Numai că, nu se poate vorbi în rezumat despre dragostele acestea; fiecare sunt o lume cu o istorie aparte, și niciodată nu se repetă. Nici un alt om nu știe nimic despre dragostea altuia. Este întotdeauna un alt miracol sau un alt blestem - și fiecare om este destinat să și-l poarte singur, fără putință de evadare, fără nădejdea unei destăinuiri care să comunice cu adevărat substanța. Zadarnice sunt toate confesiunile în dragoste; chiar dacă e mărturisită, rămâne neînțeleasă celuilalt; fiecare o traduce prin experiența lui, și deci nimeni nu o poate judeca."

Într-adevăr fiecare dragoste e altfel. Nici nu mai știu când a fost prima oară când am constatat asta. De câte ori întâlnesc o dragoste în care lucrurile se petrec altfel decât le cunosc eu încerc să nu judec, să nu ma las păcălită să asemui dragostea lor cu dragostea noastră. Și totuși e greu ... e greu să nu cauți elemente comune, să nu încerci să subliniezi ce e evident în fiecare dragoste. Căci altfel cum mai putem noi învață despre dragoste? Doar iubind?

"Este o anumită nebunie plictiseală asta a mea; și poate toți oamenii care iubesc cu adevărat sunt ori plictisiți, ori nebuni."

Sper să fie vorba de nebunie și nu de plictiseală ... dulce nebunie!

"Dar de ce trebuie să faci ceva pentru a rămâne viu și liber, om întreg printre toate aceste umbre hămesite de creație, de uitare, de opium intelectual? De ce trebuie numaidecât să ai un rost în lume, sau să-ți faci un nume pentru posteritate, să te distingi? Altădată ... Să mă fac pe mine operă de artă, așa spuneam. Să fie viața mea o creație, să o împlinesc din toate părțile, să o rotunjesc; ăsta să-mi fie țelul. Dar de ce să o fac operă de artă, când este atât de greu să rămână viață, liberă viață simplă?..."

Eu nu vreau să-mi clădesc un nume pentru posteritate. Dar vreau ca viața mea să fie o operă de arte. Nu vreau să fie o operă pe care să știe toți "criticii" să o aprecieze. Vreau să fie opera mea ... pentru mine. Eu să mă bucur de ce am creat, doar eu să știu măreția vieții mele, eu să mă simt împlinită fără să țin cont de norme, de reguli și de bariere.

"Slăbiciunea noastră, a modernilor, e ca în loc ca noi să gândim, gândurile ne gândesc pe noi. Noi stăm molâi, femei adipoase, lubrice, nesatisfăcute, și gândurile ne violentează, ne schingiuiesc, ne vând altora, iar noi nu protestăm, ci le lăsăm să ne stăpânească, să ne îndrepte pașii, să ne prostitueze oricărui adevăr care le satisfac pe ele, nu pe noi. Iar adevăruri se găsesc pretutindeni, mii și mii de adevăruri. [...] Mintea mi-e uzată și lenevită de atâtea adevăruri date care mă posedă din școală. Iar acum nu mă pot revolta. Împotriva cui să mă revolt? Poate eu însumi sunt un adevăr ..."

Ce este un adevăr? Oare ne gândesc pe noi gândurile sau noi le gândim pe ele? Și-apoi dacă totuși gândurile sunt "stăpânele", iar noi "sclavii" e cazul să ne revoltăm? Poate gândurile știu mai bine decât noi că trebuie să gândească.

"Revoluție a făcut Dumnezeu creând lumea; s-a revoltat împotriva haosului, împotriva neființei; în locul nimicului a creat ființa, în locul neantului a creat eternitatea."

În ochii mei, după așa o frumoasă exprimare, Dumnezeu a devenit și mai important, mai de preț decât L-am cunoscut până acum. Dumnezeu este acum un om, OMUL care s-a răzvrătit, care a hotărât că nu trebuie să stăm în NIMIC, ci în FIINȚĂ, cel ce a desființat NEANTUL. Cum poate fi mai frumos motivat actul CREAȚIEI?

"Pavel se simți deodată fericit, înseninat fără motiv. Era alături de o femeie, și totuși putea rămâne singur. Când înțelese lucrul acesta, ridică ochii și zâmbi Feliciei. Ce miracol, să poți rămâne singur alături de cineva, și acesta să nu sufere! Ghici, parcă prin vis, de ce-l obosea prezența Unei, a iubitei care îi cerea totdeauna să fie prezent, să-și dea seama că e cu ea și numai cu ea. Ce bine, să rămâi singur, și să știi că în preajma ta se află un suflet care iubește și el singurătatea, care nu se simte nici umilit, nici mâhnit că nu încerci să-l apropii..."

Nu cred că înțeleg cum este să fii singur alături de cineva. Dar nici nu cred că am încercat vreodată să îmi caut singurătatea, ba din contră, eu am încercat mereu să fug de singurătate. Ce rost are să stai lângă un om, dacă ești singur? De ce dacă vrei să stai în "saramura" gândurilor tale ai vrea să mai fie cineva cu tine? Daca vrei să fii singur alături de altcineva care vrea să fie singur, asta nu înseamnă totuși că nu vrei să fii singur? Nu înseamnă că vrei pe cineva alături? Nu înseamnă că vrei ca un alt om să simtă ca și tine, să fie "aproape" de tine?

"Am impresia că fiecare om își întâlnește moartea pe care și-a conceput-o. Un ateu va întâlni neantul, un catolic paradisul sau infernul, un buddhist pantheonul buddhic, și așa mai departe ... Vezi tu, eu am despre moarte o concepție foarte precisă; știu că numai murind am să aflu adevărată valoare a actelor mele, ascunsul lor miez. Până atunci, tot ce facem nu-și are nici o justificare absolută. Poate fi frumos, poate fi bun, poate fi urât, poate fi rău - dar toate acestea nu înseamnă nimic, toate acestea sunt judecăți omenești, pe criteriile umane. Mă întreb mereu, foarte senin dealtfel, ce va fi dincolo ... Căci aici, pe pământ, trăim într-o grozavă promiscuitate, într-un cumplit relativism. Cum spuneai și tu, toate putrezesc, toate se descompun ... Și totuși, nu se poate să nu existe ceva înapoia lucrurilor, înapoia vieților. Caritatea, de pildă. Sau iubirea ..."

Oare ce o să descopăr eu când mor? O să înțeleg atunci ce am făcut în lumea asta pentru mine și pentru alții? O să mai știu eu atunci să apreciez câta valoare a avut viața mea aici? Nu știu, dar știu sigur că vreau să trăiesc. Vreau să simt că trăiesc ... să simt cu fiecare fir de păr, cu fiecare deget, cu fiecare bucățică de piele ... vreau să simt că trăiesc cu fiecare celulă (doar să trăiesc așa cum îmi place mie!) în fiecare moment!

"Întoarcerea din rai" e poate o carte din care nu înțelegi nimic sau înțelegi totul. Poate nici nu trebuie să înțelegi ceva din ea. Pentru mine însă acest roman, dar și multe alte scrieri ale lui Eliade, descoperă în mine o dorință să îmi pun întrebări, să îmi "descopăr" viața și chiar să îmi iubesc viața. Ar fi poate multe altele de spus, dar sunt convinsă că fiecare va descoperi altceva lecturând operele lui Mircea Eliade.

Sursă foto: http://binokular.deviantart.com/

De-ale toamnei

Azi am sărbătorit! Am sărbătorit-o pe mama mea! Și ce poate fi mai plăcut decât o mâncare bună, un vin gustos, un film și o plimbare?

Așadar am petrecut cum ne place nouă mai mult. Iar plimbarea prin parc a fost super. Am adunat niște ghinde, niște "capacele" de ghinde și 2 crenguțe de frunze. Așa că am făcut un mic aranjament de toamnă.

Și pentru că nu m-am ținut de cuvânt și nu am făcut pâine pentru ziua de ieri am făcut astăzi. Este a doua încercare pentru pâine. Prima oară a ieșit foarte gustoasă, dar nu s-a umflat. Acum arată mult mai pufoasă, dar încă nu am încercat pâinea. Sper să fie și gustoasă, căci altfel trebuie să caut o nouă rețetă pentru testare. În orice caz, cam așa arată pâinica mea. O să vă spun cum a ieșit după ce o gust.

Rețeta de pâine o găsiți aici: http://www.sabucatarim.ro/2010/12/paine-neagra-de-casa/

Sper că și voi ați avut un sfârșit de săptămâna plăcut!