Cum reușiți, măi femei?

Sunt în plină alergătură de sezon, dar nu pentru sezon ... Adică am o mulțime de treburi de făcut, lucruri de cumpărat, oameni de văzut, etc. ... Pentru sărbători nici nu am început să mă pregătesc de pe acum. [Mint ... am reușit să fac curat într-o treime de casă sâmbătă, dar deja nu se mai cunoaște ... deci nu se pune!]. În consecință mă simt copleșită ... nu reușesc să împac și capra și varza. Și mă gândesc din nou (căci m-am mai gândit de multe ori până acum) cum reușesc alte femei? 

Cum reușește mama să se trezească dimineața la 5-6, să stea liniștită să își bea cafeaua, să dea cu mopul prin casă, sa meargă la muncă, să facă piața, să facă ceva de mâncare sau curat mai temeinic prin casă și apoi să meargă la gimnastică, să stea puțin pe net, să citească și abia apoi să se culce? Numai făcând această înșiruire aici (care este chiar incompletă pentru unele zile) eu am obosit.

Eu abia mă trezesc dimineața să ajung la muncă, stau la muncă 8 ore, mă opresc să cumpăr câte ceva, ajung acasă și nu reușesc să fac decât ceva de mâncare sau să strâng puțin prin casă și apoi deja mă simt pleoștită și alunec moale pe canapea sau fotoliu ... și deschid fie televizorul fie calculatorul ... și stau toropită până simt că nu este chiar prea devreme să mă întind să dorm. Am și zile mai pline, mult mai pline (ca astea din ultima vreme) ... dar după câteva zile încărcate devin nervoasă, hiper-obosită și mega-dornică să stau și atât!

Și eu nu am prezentat decât cazul mamei dintre femeile care reușesc, dar sunt atâtea. Femei care au copil/copii și fac și curat, mâncare, muncă etc. Ba chiar există femei care au două locuri de muncă ca să asigure familiei ce are nevoie și tot reușesc să facă tot ce e nevoie. Să nu mai spun că sunt cele care reușesc și să arate mereu impecabil (cu părul mereu vopsit și aranjat, cu unghiile îngrijite, cu hainele asortate etc.)

Deci mai întreb înca o dată ...

Cum reușiti, măi femei?

Care este ingredientul secret pe care eu nu l-am descoperit?

Sursa foto: pinterest.com

De ziua ta, dragă România ...

La mulţi ani, România! Îţi doresc să fii o Românie frumoasă, bogată şi generoasă în continuare! Îţi doresc să calce pe pământul tău oameni care ştiu să te aprecieze la adevărata ta valoare! Să ai parte de oameni care încă speră şi încearcă să îţi păstreze farmecul!

Eu sunt mândră că sunt româncă! 

Şi îţi promit dragă ţară că nu o să îmi las optimismul furat de cei care şi-au pierdut speranţa că lucrurile pot merge spre bine. 

Promit că o să am grijă să cunosc şi să respect din frumoasele tradiţii şi obiceiuri ale noastre, ale românilor. 

Promit că o să am grijă să gătesc din bucatele tradiţionale alese, că o să mai fac din când în când câte o pâine în casă chiar dacă nu o pot face pe vatră, că o să fac câte un cozonac de Crăciun ca să miroasă în casă a cel mai pufos desert şi că, atunci când voi avea copii, voi face pentru ei scovergi, gogoşi, papanaşi şi alte bunătăţi. 

Sursa foto: www.google.ro

Promit să te iubesc mereu şi să nu te părăsesc fără motive bine întemeiate şi niciodată definitiv.

Promit să merg în continuare la vot chiar dacă încă mulţi ani de acum încolo nu o să am de ales decât dintre rele mai mici sau mai mari.

Promit să nu uit graiul românesc şi să încerc să scriu şi să vorbesc corect. Promit să folosesc în textele scrise la calculator diacritice şi să pun cratimele unde trebuie. 

Promit să încerc să îmi folosesc abilităţile şi cunoştinţele să înfrumuseţez viaţa unui număr cât de mic de români.

Promit să îmi respect neamul românesc, dar şi pe cei care sunt de alte naţionalităţi/etnii şi au ales să îşi ducă viaţa pe meleaguri româneşti.

Promit să vorbesc frumos despre tine când alţii te defăimează. Şi iartă-i pe cei ce te vorbesc de rău căci tu nu ai vină că nu te păstrăm curată, că îţi distrugem sau îţi vindem bogăţiile şi că nu îţi înţelegem naturaleţea.

Şi poate ar fi multe altele de promis, dar nu vreau să îmi asum mai multe decât pot duce acum.

Să fii fericită draga mea România, căci suntem totuşi mulţi în ţara asta care te iubim şi te respectăm şi sunt mulţi din alte ţări care îţi doresc toate cele bune!

Sursa video: www.youtube.com

 

Nud în natura moartă (sau vie?)

Aș vrea să îmi explice cineva de ce se dezbracă natura toamna, înainte de a intra în frigul iernii? Copacilor nu le e frig? Își lasă întreaga podoabă de frunze și fructe să coboare alene și să acopere pământul ... Oare pământului îi e frig? De-aia îl învelesc copacii cu frunze? Ce știu copacii în plus față de noi? Oare copacii vor să pozeze nud iarna? Sau așteaptă zăpada ca pe un veșmânt nou, dar mereu nestatornic? Am găsit aceată fotografie minunată pe care vreau să o împărtășesc cu voi. Mie cu siguranță mi-a pornit motorul imaginației către niște către niște cărări îndepărtate de drumurile bătute de noi în banalul cotidian.

Azi, mergând spre muncă, am trecut chiar pe sub o ploaie de frunză. Mi s-a părut minunat! Parcă eram cumva despărțită de restul lumii de pe trotuar, stând lângă copacul falnic care se dezbrăca fără inhibiții chiar deasupra mea ... 

Am uitat să mă laud că am primit Rev de Pov numărul 8. Mare mi-a fost surpriza și bucuria să văd o dedicație de Motanov pe pagina cu povestirea lui. Motanul meu a fost puțin cam gelos cred, așadar s-a așezat cu nesimțire pe revistă înainte să apuc să citesc povestirea. Am reușit să ajung la pace cu el cam greu. Cappuccino nu este un motan obișnuit cu socializarea în cadrul speciei sale. În mod normal vorbește doar cu oamenii, în principiu pentru că el consideră că animalele nu sunt suficient de deștepte. Descoperirea lui recentă că există și alte pisici care gândesc (și nu doar gândesc ci sunt chiar talentate la scris) l-a dat peste cap. Cert este că mi-a plăcut foarte mult (ca de obicei!) și îmi face poftă de mai mult (ba chiar îmi face poftă să mă apuc și de scris niște povestiri - nu aș vrea să vă spun ce titluri și subiecte nebune îmi trec prin minte).

Sursa foto: Portofoliu Igor Zenin, http://izenin.redbubble.com

Sursa video: www.youtube.com

Ce de-a doua fotografie este proprie și astfel vi-l prezint și pe Cappuccino ...

Colindăm, colindăm ... iarna!

Voi cum așteptați Crăciunul?

Eu sunt de-a dreptul nerăbdătoare. E sărbătoarea mea favorită și iarna este anotimpul meu preferat (doar dacă este multă, multă zăpadă).

Așadar să vă povestesc cum mă pregătesc eu de sărbătorile iernii.

În primul rând, ascult radioul lui Moș Crăciun, doar-doar le scapă vreo melodie de iarnă cu clopoței și zurgălăi. [Până acum nu le-a scăpat nici măcar una și ascult cu intensitate de vreo săptămână :)].

Mă gândesc cum să îmi ornez casa astfel încât să fie mai caldă, mai luminoasă și mai aromată. Și când vorbesc de ornat nu mă gândesc doar la decorațiuni. Mă gândesc și la bunătăți de iarnă, cum ar fi portocalele ... și merele ... și scorțișoara ... și cutii cu ciocolată caldă instant ... și cutii cu ceaiuri aromate ... Am văzut în ultimele zile o reclamă la televizor în care arată cum sunt împodobite diverse (case, mașini, căsuța câinelui) cu luminițe și apoi se aprind toate. Reacția mea în timp ce se aprind luminițele este "Uaaauuu!! Vreau și eu așa luminițe! Ce frumos!!!" și multe alte exclamații de genul acesta. Să nu mai spun că dacă mai sunt cu cineva mai am diverse "Ia uite!" de parcă numai eu aș fi atrasă de ce văd acolo :)). Nu mai știam la ce era reclama, dar am căutat un pic pe internet și am reușit să dau peste ea, așa că o pun aici să vă uitați și voi.

Sursa video: www.youtube.com

Acum o săptămână și puțin, vineri, când am ieșit afară din casă mirosea așa frumos afară ... a iarnă! Mi s-a părut minunat mirosul ăla de frig și de aer proaspăt. Trebuie să spun că de atunci am intrat (prematur) în emoțiile sărbătorilor de iarnă.
Vouă nu vă e dor de colinde? Mie îmi e tare dor de colinde, nu numai să le ascult, dar să le cânt. Mi-e dor de copilărie, când mergeam cu prieteni din ușă în ușă și ne bucuram când colindele aduse de noi în pragul ușilor aduceau zâmbete pe buze și bucurie sinceră (inclusiv nouă dacă primeam și o răsplată :) ). 
Anul trecut am făcut cozonac cu iubitul meu și abia așteptăm să ne luptăm iar cu aluatul de cozonac ca să ne miroasă apoi casa frumos și dulce. Să nu mai spun de sarmale și alte bunătăți tradiționale românești. Scriind aici mi-am adus aminte de borcanele mele cu murături și mă gândesc că aș putea să mă bucur de ele și mai devreme. 
Și abia aștept...
 ... să luăm bradul și să îl împodobim cu globuri și beteală!
... să mergem la cumpărături să luăm diverse ca să pregătim mici cadouri de sărbătoare pentru cei dragi!
... să ne facem planuri de petrecere a Crăciunului și a Revelionului!
Să vă mai spun ceva! Mie îmi plac joculețe, dar nu mă joc decât uneori. Și ce credeți că făceam eu aseară în loc să dorm. Îmi descărcam jocuri noi pe telefon cu tematică de sărbători ... și aplicații cu sunete de apel și mesaje. Fundalul pentru desktop la muncă deja e pregătit pentru iarnă (pun imaginea mai jos).

Sursa foto: freehdwallpaper.co

Aștept să îmi povestiți cum vă pregătiți voi de sărbători! La ce vă fuge gândul prima și prima oară (în afară de cadouri :p)?

Motanov Motanul Mov

Scriind acest titlu mă gândeam la postarea cu pisicile albastre și roșii. Dar dacă acele pisici erau inventate, Motanov este cât se poate de real și de imaginar în același timp.

Motanov Motanul Mov este un nou prieten de-al meu. Ne distrăm aproape în fiecare zi pe Facebook făcând antrenamente de imaginație. [Asta pentru că mă tot plângeam că nu sunt prea talentată la nimic din ce mi-aș dori.] Acum nu mă mai plâng și nici nu mai cer talent, dar vreau să îmi folosesc imaginația și creativitatea. Cred că Motanov mă ajută destul de mult să renunț la temeri și inhibiții. Nu prea postam pe profilul meu de Facebook lucruri pe care le gândeam fiindcă se pare că îmi păsa prea mult de părerea celorlalți despre mine. Acum nu pot spune că nu mă mai interesează, dar vreau ca părerea pe care și-o fac oamenii despre mine să fie cât mai apropiată de cum sunt eu în realitate. Iar dacă eu nu (mă) exprim bine (pe mine) cum ar putea oamenii să mă cunoască? 

M-am și abonat la Revista de Povestiri, în care își bagă coada și Motanov. Am descoperit întâmplător Rev de Pov. Umblam pe blogurile altora ... Din blog în blog am ajuns la site-ul Rev de Pov (www.revistadepovestiri.ro). M-am îndragostit imediat de idee și m-am abonat la Newsletter (mă bucur de fiecare dată când primesc scrisoarea lui Motanov și mă gândesc serios să îi scriu și eu!). Am găsit trimiterile către Facebook și am ajuns rapid la profilul lui Motanov. Trebuie să recunosc cu toată sinceritatea că Motanov m-a convins imediat că vreau revista și vreau să particip la antrenamente de fiecare dată când am ocazia. Așadar am revenit pe site-ul Rev de Pov în mai puțin de o oră de când intrasem prima oară și am ajuns rapid în Butic. Acolo - surpriză! - am realizat că nu ma pot abona chiar așa ușor (nu se poate plăti online cu cardul și trebuie să recunosc că eram destul de obișnuită cu asta deja), dar am văzut că îmi pot face cont PayPal. Nu prea știam eu cum stă treaba cu acest cont de PayPal, dar evident că am găsit un articol frumos, clar, concis, scurt și la obiect care m-a lămurit. Când am realizat că trebuie să aștept cel puțin o zi până să se activeze contul îmi venea să plâng (ERA VINERI!!!). Au fost niște zile chinuitoare pentru mine zilele acelui weekend. Am tot dat târcoale site-ului, paginii de Facebook și profilului lui Motanov în acele câteva zile și am adulmecat minunăția a ceea ce urma să primesc. Când în cele din urma am avut contul creat și utilizabil am revenit frecându-mi palmele și am comandat imediat pachetul cu numerele tipărite până atunci (adică de la 1 la 7) și am făcut și abonament. Mi-am luat și insigne cu mutra lui Motanov căci nu am putut rezista tentației. Una dintre aceste insigne am făcut-o deja cadou prietenei mele dragi, iubitoare mare de pisici, ca pe un teaser până îl voi prezenta pe Motanov (Cred că va fi dragoste la prima vedere - pentru ea, că Motanov o are pe Kitty Strălucitoarea). O a doua insignă a devenit o jucărie preferată pentru motanul meu (de fapt, încă mă întreb dacă nu cumva o atacă din gelozie că mi-am luat încă un motan). Pe cea de-a treia încă mă gândesc cum să o port, dar până una alta în fiecare dimineață și în fiecare seară o privesc stând pe servantă, observ figura serioasă și pedantă a lui Motanov care parcă îmi spune fie "Treci la treaba!", fie "Treci la culcare odată!". 

De curând Revista de Povestiri a lansat numărul 8 și trebuie să spun ca aștept cu nerăbdare să primesc noua serie de expuneri de creativitate.

[Când e vorba de lansările Rev de Pov iar îmi e ciudă că nu sunt în București, căci sunt așa niște evenimente ... diferite și deosebite. Cred că Motanov va trebui să se gândească serios să mute din când în când aceste evenimente și în alte orașe!]

Dacă v-am făcut curioși, vă invit să vizitați următoarele:

- Site-ul revistei: http://www.revistadepovestiri.ro/

- Pagina de Facebook a revistei: https://www.facebook.com/RevistadePovestiri?fref=ts

- Profilul de Facebook al lui Motanov: https://www.facebook.com/motanov

- Articol publicat de echipa IQads: http://www.iqads.ro/a_24640

Și bineînțeles că nu pot să închei fără să vi-l prezint (măcar printr-o poză) pe Motanov!

Lumina redirecționată în Univers

Dragii mei, de ieri mă tot gândesc la Dumnezeu, creștini și "neo-creștini" (cum mi se pare mie că ar trebui să le spun - ceea ce nu înseamnă neapărat că sunt în vreun fel creștini). 

Neo-creștinii sunt, după părerea mea, acei oameni din zilele noastre, care cred că e suficient să te rogi la Dumnezeu și te va asculta, care nu țin cont de nici măcar o rigoare dintre cele impuse de Biserică (precum postul, mersul la biserică pentru slujbe etc.), care cred că împărtășania și spovedania nu au o valaore reală în fața lui Dumnezeu.

Trebuie să spun încă de la început că nu împărtășesc aceleași idei și credințe (dacă le pot numi așa) cu această categorie. Cu toate astea nu am mai fost la o slujbă în biserică de ani de zile, nu țin minte când m-am spovedit și m-am împărtășit ultima oară și nu țin toate posturile. Dar nici nu mă consider "un bun creștin". Sunt însă un om care nu pune la îndoială existența lui Dumnezeu, care nu contestă pogorârea lui Iisus din ceruri și întruparea sa ca om.

Pentru mine apropierea de Dumnezeu este strâns legată și de aceste dogme și reguli impuse de către Biserică. Eu cred că atâta vreme cât nu le respectăm, pentru că avem impresia că nu sunt relevante, nu avem o legătură reală cu Dumnezeu. Și trebuie să recunosc că mă deranjează acești neo-creștini care cred că totul constă în a fi optimist, a avea gânduri bune și a te lăsa ghidat de către vorbele adresate ție de către Dumnezeu. 

Ca să îți vorbească Dumnezeu trebuie să știi să asculți!

Rețelele sociale, media, e-mailul sunt niște instrumente extraordinare pentru ca persoanele din categoria neo-creștinilor să propage informații cel puțin ciudate. Am citit ieri la o postare următorul comentariu: "Dumnezeu va redirecționa Lumina transmisă către tine acolo unde este mai multă nevoie în Univers." Adică cum? Dumnezeu este un fel de canal prin care trece Lumina și se duce de la tine la un altul? Îl folosești ca pe o setare a telefonului de redirecționare a apelului telefonic? Sau eu nu pricep ce înseamnă propoziția de mai sus, sau această propoziție nu are de fapt nici cea mai mică legătură cu Dumnezeu și cu Lumina.

Există lume care, mai nou, merge la biserică pentru a se încărca cu energii pozitive. Există tot mai mulți oameni care "vorbesc cu Dumnezeu" și pot astfel să schimbe vieți omenești. Mirajul pe care ni-l creează filmele, reclamele, muzica și altele ne dezvăluie o lume în care nu mai încercăm să ne lăsăm "în voia Domnului" ci ne transformăm pe noi în Dumnezeu însuși. Avem iluzia puterii, a controlului asupra tuturor acțiunilor pe care le întreprindem și a tuturor experiențelor pe care le trăim.

Trăim cu visuri "hollywoodiene" căutând cu tot mai multă ardoare bărbatul/femeia perfect(ă), clădind vile și alergând cu disperare după tot ceea ce înseamnă confort fizic, material, tangibil și intangibil. Vrem ultima generație de telefon, vrem espressor acasă astfel încât să apăsăm doar un buton pentru cafea și să nu mai trebuiască să punem ibricul pe foc, să adăugăm cafea și stăm să o păzim să nu dea în foc, vrem calculatoare ultraperformante care să facă eventual treaba pentru noi, citim cărțile electronic că în mână este greu să ținem o carte și să dăm paginile, nu mai vrem să circulăm fără mașină personală etc. Vorbesc la plural pentru că și eu aleg unele dintre aceste elemente de confort. Dar sunt persoane care cred că să îți plimbi copiii cu autobuzul și nu cu mașina este o mare problemă, care nu își aduc aminte că atunci când eram noi copii, ne plimbau părinții și bunicii pe jos, cu autobuzul sau cum nimereau. Dar nu aveau mașini și nici bani să dea pe taxiuri. Au uitat că noi nu aveam propriu-zis bone când părinții erau la muncă, ci stăteam cu câte o rudă, sau o femeie care nu venea acasă la tine ci îngrijea cel puțin 3 copii odată la ea acasă și îi plimba în șir indian prin piață, în timp ce mișca cu repeziciune din andrele împletind un fular.

Apelez frecvent la site-uri care să mă îndrume când vine vorba de obiceiuri și reguli impuse de Biserică, precum www.crestinortodox.ro, în loc să merg la biserică să vorbesc cu un preot. Dar pentru mine astea nu sunt un substitut al bisericii. Nu cred că poți boteza un copil fără să fii prezent în biserică și fără să cauți să înțelegi ce angajament spiritual îți iei față de acel copil. Nu cred în căsătorie, dacă aceasta nu se face în fața Domnului. Căci mai presus de toate, eu vreau ca partenerului meu să îi fiu "jumătate", în sensul în care noi să alcătuim o singură unitate. "Unirea deplină între un bărbat și o femeie, corespunzând unei iubiri desăvârșite, e netrecătoare. Căci fiecare a găsit în celălalt nu un obiect, ale cărui posibilități de satisfacere sunt limitate și care se ascunde ca persoană atunci când e tratat ca un obiect, ci o persoană inepuizabilă și veșnic nouă în capacitatea și imaginația ei de autodăruire." ("Căsătoria ca o legătură naturală pe viață între un bărbat și o femeie" - pr.prof. Dumitru Staniloaie, www.crestinortodox.ro).

Până la acest moment al lecturării probabil că în mintea câtorva deja au apărut "cârcotelile" de genul "preoții sunt corupți", "nici preoții nu mai respectă regulile" etc. Ceea ce este foarte adevărat! Dar la fel de adevărat este că nu putem generaliza. În această lume, în care răul este atât de prezent în viața de zi cu zi, în care numărul tentațiilor crește de la o zi la alta cu o rată surprinzătoare, trebuie să ne aducem aminte că și preoții sunt oameni. Și preoții pot greși, preoții pot și ei să fie ispitiți, pot să facă greșeli enorme, pot să se îndepărteze de la calea cea dreaptă.

Pentru toți cei care au o dubii cu privire la creștinism, la scrierile din Biblie, la viața lui Iisus pe pământ, le sugerez să nu se lase totuși așa de ușor "cumpărați" de comentarii acide pe baza unor scurte citate din Biblie. Citiți Biblia cu atenție, cugetați la ce scrie acolo, căutați să înțelegeți tâlcul diferitelor povestiri. Dacă și atunci aveți dubii, încercați să obțineți lămuriri din partea oamenilor Bisericii. Nu vă lăsați păcăliți de acei câțiva, care pretind că Biblia este plină de idei pe care Biserica nu le dezvăluie, care se folosesc de citate scurte pentru a își prezenta ipoteza. Dacă veți citi din Biblie veți descoperi că și Diavolul într-o încercare de a îl "păcăli" pe Iisus, citează din spusele Domnului, dar numai o parte, astfel încât sensul inițial să se piardă.

Cred că e mai bine să nu fii creștin, decât să fii un "creștin modern" sau "neo-creștin". Mai bine nu te rogi deloc, decât să te rogi pe fugă și fără un gând real îndreptat spre Dumnezeu. Mai bine să nu te închini când treci pe lângă biserici, decât să faci crucea așa cum se nimerește și eventual strâmb. Mai bine să nu postești, decât să ții post pentru simplul fapt că te face să fii mândru de tine.

Să vă întrebați dacă mai știți Crezul. Căci orice fel de creștin ar trebui să cunoască Crezul. Nu să îl știe neapărat ca pe o poezie, dar să știe care este Crezul atunci când îl aude, să știe ce urmează după câte o secvență, să știe când s-a terminat Crezul.

Nu este cazul să vă gândiți că Dumnezeu redirecționează Lumină prin Univers. Dumnezeu este Lumină, Dumnezeu este Tatăl tuturor, Dumnezeu este Făcătorul. Noi nu avem putere, noi putem să avem credință în Dumnezeu, putem să ne trăim viața corect și să sperăm că Dumnezeu o să ne dea puterea de care avem nevoie.

Stare de trezie

Nu am mai postat nimic de mult. Nu am avut timp pentru că în ultima vreme am avut mai mult timp și mai multe persoane în jur cu care să conversez. Până să apuc să îmi adun niște idei laolaltă și să povestesc aici câte ceva vorbeam despre altele și aveam noi idei și gânduri. Și tot așa ... :)

Ma simt foarte plină de viață în ultima vreme cu toate că sunt mai obosită. Am dormit mai puțin în ultimele zile, mă trezesc destul de obosită dimineața, dar mi-e gândul numai la fel de fel de distracții și lucruri pe care vreau să le fac.

Îmi vine să sar, să cânt, să dansez și să fac multe altele! Și o să le fac! Pe toate! [Cu toate că acum mi-e foarte somn și mă gândesc la un pat mare, cu perne pufoase și o păturică călduroasă.]

Pe scurt ce am făcut în ultima vreme:

- o prăjitură cu numele de "prăjitură deșteaptă" (a ieșit foarte delicioasă; eu am adăugat față de rețeta originală fructe de pădure);

[Sursă foto și rețetă: http://gourmandine.ro/reteta-prajituri/prajitura-desteapta/]

- mi-am vizitat o foarte bună prietenă și am depănat amintiri și am inventariat ultimele noutăți;

- am fost la "shopping" (lucru care mă obosește teribil - motiv pentru care ulterior am ieșit la cafea dulce cu draga mea prietenă);

- am ieșit la dans;

- m-am întâlnit cu alți prieteni dragi și nevăzuți de mult;

- am mers la film;

-bineînteles că nu pot lăsa în afara listei faptul că am fost la muncă (poate nu este dintre favoritele mele, dar îmi asigură și veniturile și timpul ca să pot face lucruri care îmi plac).

Cam atât pentru acum! Poate cât de curând îmi revine dorința de a povesti mai multe în scris.

Vă pup!

Determinare ...

Azi mi-am început ziua bine, dar nu grozav.

Nu m-am trezit chiar la ora la care trebuia.
Nu m-am apucat de treabă imediat ce am ajuns la muncă.

DAR ...

M-am simțit relaxată de dimineață. Am simțit că astăzi va fi o zi bună. M-am trezit fericită. Și m-am apucat și de muncă în cele din urmă (acum fac doar o mică pauză).
Am spus că azi sunt foarte hotărâtă să fac mai multă treabă (referindu-mă strict la ce fac în birou). Sunt curioasă dacă hotărârea exprimată verbal și în scris aduce implicit o schimbare.

Spor la treabă tuturor!

Sursa foto: flickr.com

Pisici albastre și roșii

Astăzi am o stare extraordinară!

Aparent aceste stări se învât în jurul zilei de vineri și cred că din acest motiv a început de ieri [J]! Dar simt că m-a lovit parcă cineva cu o "palmă" de optimism și am căpătat o stare extraordinară.

În ultima vreme m-am simțit din ce în ce mai bine. În fiecare zi parcă mi-am recuperat o bucățică din mine. Mă simt din nou întreagă, eu a mea! Și nu cred că pot să îmi explic mai bine această stare decât prin schimbările pe care le-am făcut în ultimul timp în viața mea. Adică:

1. Mănânc mai sănătos, dar îmi pregătesc mese care să îmi satisfacă poftele. Îmi permit destule indulgențe cât să mă încânte noul regim alimentar. De exemplu, mănânc ciocolată amăruie care mie îmi place foarte mult - și apropo de ciocolată amăruie am descoperit astăzi un site minunat cu ciocolată crudă *, adică fără toate prostiile adăugate la ciocolata vândută în comerț. Abia aștept să comand și să încerc!

(*http://www.ciocolatacruda.ro/)

2. Am început să fac nițică mișcare! Nu foarte multă, că încă nu sunt la nivelul de avansați [J]. Dar mă simt mai energică! [Asta este o mare bucurie pentru mama care încearcă să mă convingă să îmi mișc mușchii mei cei sedentari de ani de zile, în special pentru că ea nu înțelege viața fără sport (face gimnastică de peste 20 de ani!).]

3. Am început să mă plâng mai puțin și să mă bucur mai mult [de orice]! Încerc să nu mă mai plâng de locul de muncă pentru că indiferent cât de mult sau de puțin îmi place, acest loc de muncă este o sursă de venit pe care eu pot să o investesc într-o viață plină de fericire pentru mine.  Și mă bucur de tot ce fac în restul timpului meu [inclusiv de mers în piață și cumpărat legume și fructe, de pus murături în borcane (acum trișez că asta oricum îmi plăcea să fac) și de făcut curat prin casă]!

4. Insist mai mult să am activități care îmi fac plăcere! [Nu cred că trebuie explic ce înseamnă asta ... sau?]

5. Renunț la conversațiile banale purtate cu prietenii și vorbesc despre lucruri care au "substanță"! Chiar aseară vorbeam cu iubitul meu și am atins subiecte foarte interesante [unul din ele nu îl povestesc că poate iese vreo invenție nouă după ce ne-om stoarce mințile cu niște cărți de specialitate!]. Printre altele am discutat despre religie, despre indieni, despre cărți și ce aport ne aduc ele, despre mame, sarcini și copii. În orice caz, concluzia noastră a fost că este minunat să vorbești pe tot felul de teme și încerci să găsești noi explicații, noi teorii, să scormonești în mintea aia creață și să îți vină cele mai năstrușnice idei.

Cred că astea ar fi cele mai importante schimbări. Ce am desprins însă în această perioadă de schimbări este că DACĂ VREAU SĂ FIU BINE O SĂ FIU BINE! Asta este cel mai simplu. Vreau "BINE" ... gândesc "BINE" ... este "BINE"!

Sursa foto: http://www.moderncat.net/

P.S.: Dacă vă întrebați care este treaba cu titlul năzdrăvan, să știți că nu există nimic în spatele lui decât bună dispoziție J

P.P.S.: Titlul inițial a fost "Pisici roșii", dar apoi am găsit imaginea de mai sus și mi s-a părut foarte simpatică. Dar vă pun și prima variantă aleasă până la schimbarea titlului.

Sursa foto: http://www.flixya.com

Vreau și eu o porție de talent!

Cine știe să îl gătească să îmi împartă și mie o porție de talent! 

1. Îmi doresc să scriu, dar nu așa cum scriu aici și chinui puținii cititori care intră pe blog (care probabil după câteva cuvinte se hotărăsc să apese "x"-ul din dreapta sus a ferestrei). Vreau să pot să îmi captez cititorii, să îi sugrum de imoție, să îi leg de o carte astfel încât să devină prizonierii ei. Dar nu știu să scriu și nu pot să înțeleg ce au făcut marii scriitori pentru a ajunge mari. Dacă ar fi să amintesc numele mele favorite din literatură (care îmi vin în minte acum), adică Mircea Eliade, Lucian Blaga și Nichita Stănescu, cred ca ce pot să spun despre ei este că au filozofat, că s-au apropiat de religie (nu în sensul că au început să meargă la biserică în fiecare duminică și să țină post) și au încercat să descopere viața altfel [și, evident, au avut talent din naștere]. Bun! Deci ca să devin "mare" în literatură trebuie să filozofez (așadar trebuie să citesc și niște opere de filozofi), trebuie să caut adevăruri supreme despre divinitate și trebuie să încep să trăiesc altfel, să descopăr experiențe inedite (ceea ce nu e foarte greu având în vedere că momentan experiențele mele sunt destul de limitate în zona "BANALULUI" și "RUTINEI"). Și tot rămân cu o mare problemă - talentul nativ! Concluzia este că nu pot deveni scriitoare ...

2. Îmi doresc să cânt! Dar acum mi-e frică și să cânt atunci când merg la karaoke ca să nu se golească barul. Aveam eu ceva tangențe cu muzica atunci când eram mică. Aveam nițică voce și ureche muzicală bună, dar vocea s-a schimbat și m-am apucat și de fumat. Poate ar fi trebuit să îmi caut atunci când eram copil un mentor, dar mama care a văzut potențialul meu [inexistent] de cântăreață vocală m-a încurajat să îmi îndrept atenția către școală. Bun! Deci nu am nici voce! [Și ca să îmi amintesc de asta în timp ce scriu aici, MagicFM a dat drumul melodiei care ieșea cel mai des din gâtlejul meu: Celine Dion - My heart will go on] Dar mi-aș fi dorit să învăț să cânt la chitară. Ei și uite așa, când aveam undeva între 7 și 11 ani am primit o chitară [la mâna a doua și fără vreo două coarde] de la bunicu' (nu îmi explic nici acum de unde avea el o chitară și ce a făcut cu ea până să o primesc eu de a ajuns chitara fără două coarde). Dar nu am primit cu chitara și lecții sau măcar o carte de muzică care să mă învețe ce nu învățam la ora de "Muzică" la școală (adică cum să desenez notele muzicale și care e ordinea lor pe portativ - le-am desenat de atâtea ori că dacă mi-ar da acum cineva un caiet de muzică cred că încă aș mai ști să le pun la locul corect). Așadar nici la chitară nu știu să cânt și nici aici nu știu dacă am talent! [Și ce frumos ar fi fost să am o chitară și să organizez seri de muzică folk cu colegi de facultate și prieteni pe vremea cât stăteam în Regie, sau chiar acum cu prietenii și familia.] Tot în domeniul muzicii, o dragoste a mea mare, care este în continuare foarte puternică, este cea pentru pian. Muzica de pian pe mine mă poate trece prin orice stare. Trebui însă să menționez și excepția - jazz-ul, care nu îmi place la pian [dar care poate să mă impresioneze când vine vorba de alte instrumente precum saxofonul]. Dar lecțiile de pian erau scumpe și nu puteau părinții mei să își permită să dea bani grei pe lecții de pian mai ales că nu știam dacă am talent. [Începe să mi se pară un cerc vicios ăsta: ai talent la ceva dar nu îți dai seama, vrei să faci ceva dar nu știi dacă ai talent și nu ai bani să încerci]

3. Vreau să dansez samba, cha-cha, salsa, rumba, merengue și mai știu eu câte! Poate o să spuneți că pentru asta deja e moft, mai ales că nu vreau să o dansez ca să îmi câștig existența (deși poate aș schimba noțiunea de "animatoare" și ideile despre muzica bună din cluburi). Dar vreau să dansez frumos de tot, nu ca să impresionez pe alții ci ca să mă simt eu mai bine. Nu sunt praf la dans, nu dau cu stângu'-n dreptu', dar mai am din când în când impresia că o să îmi alunece câte un picior prea mult într-o direcție că nu îmi iese o mișcare de balans la fel și în stânga și în dreapta. Aici chiar o dau în bară căci nu știu să exprim exact ce vreau de la dans. Vedeți? De-aia am nevoie de cineva care să mă învețe să dansez, căci dacă aș ști care e treaba cu dansul aș ști și să exprim ce îmi lipsește mie. La dans totuși parcă am puțin talent, dar îmi trebuie o porție mai mare ca să prind și eu ușor pașii de dans!

[MagicFM astăzi îmi citește gândurile. Fix când mă gândeam că aici vreau să postez un filmuleț cu vreun dans din Dirty Dancing ei dau drumul la melodia "She's like the wind" a lui Patrick Swayze.]

4. Vreau să gătesc bunătăți și să se lingă pe degete toți care gustă! Nu sunt eu chiar antitalent, ÎNSĂ ... La mâncăruri care se fac ușor (sau cel puțin așa scrie în rețetă) nu îmi dau seama ce e ușor de fapt (folosesc nu știu câte vase, nenumărate ingrediente și nici nu durează puțin). Nu prea știu eu multe ingrediente și nu înțeleg tot felul de combinații cu cimbru, rozmarin și altele. Nu reușesc încă să îmi folosesc pe deplin creativitatea în bucătărie, pentru nu mă pricep suficient într-ale bucătărelii. Chiar dacă fac ceva după rețetă, nu pot califica mâncarea respectivă ca pe ceva nou și nemaiîntâlnit. Deci, cineva să îmi dea și talent în bucătărie că vase și ingrediente reușesc să îmi cumpăr eu. 

Și ar mai fi atât de multe cu "VREAU" dar puține cu "TALENT". Dar mai contiui lista și altă dată. Până atunci poate descopăr totuși vreun talent nebănuit într-un domeniu necunoscut până acum!

Surse foto: www.tumblr.com, favim.com

Sursa video: www.youtube.com

Egoism și altruism

Egoismul este altruism și altruismul este egoism!

Sper să îmi aduc aminte tot ce voiam să scriu pe acest subiect că nu am avut timp să îl public când era proaspăt în mintea mea. Acum încerc să recuperez (din memoria mea și așa destul de varză) frânturile importante.

EGOÍSM s. n. Atitudine de exagerată preocupare pentru interesele personale și de nesocotire a intereselor altora. – Din fr.égoïsme. 

ALTRUÍSM s. n. Atitudine morală sau dispoziție sufletească a celui care acționează dezinteresat în favoarea altora; doctrină morală care preconizează o asemenea atitudine. – Din fr. altruisme. 

Sursa: www.dexonline.ro (DEX '98)

Cum știm noi dacă este exagerată preocuparea pentru interesele personale? După părerea mea orice activitate pe care o derulăm este din egoism, dintr-o preocupare intensă față de propriile noastre interese. 

Linia dintre altruism și egoism este atât de subțire încât nici nu vezi când treci dintr-o parte în alta.

Eu nu cred că există persoane altruise, așa cum ne traduce DEX-ul altruismul.

Când dai un ban sau ceva de mâncare unui cerșetor de pe stradă, unui amărât te gândești că pentru el dai, din dorința de a îi face bine acelui om. Dar la baza unui astfel de act dezinteresat nu stă oare o dorință de împlinire sufletească personale?  Oare uneori când ajutăm pe altul, aparent fără alte așteptări, nu ne gândim/sperăm că atunci când noi vom avea nevoie de ajutor cineva ne va întinde mâna?

Dăm altora ca să fim buni sau dăm altora pentru că suntem buni?

Cu fiecare gest [care pare] dezinteresat noi urmărim să ne simțim bine. E foarte posibil să nu ne dăm seama (și ajungem iar la linia subțire dintre egoism și altruism), e posibil ca aceste dorințe [de a ne satisface pe noi înșine] să nu vină din stratul conștient.

Asta nu înseamnă după părerea mea că nu există bunătate.

Cu toate astea, "altruismul" mie îmi pare o noțiune abstractă la fel ca și "perfecțiunea". Este ceva ce nu poți "atinge" cu desăvârșire. Poate doar dacă ești sfânt!

Nu acționăm niciodată complet în favoarea altora, dar cred că sunt și puțini oamenii care sunt de fapt egoiști, care nesocotesc interesele altora. Și atunci, mă întreb, care este mijlocul dintre egoism și altruism? Linia aceea fină dintre ele ar trebui să fie o noțiune aparte, să fie o atitudine în sine. Ce suntem, atunci când nu suntem nici egoiști nici altruiști? Căci dacă am considera că nu există o atitudine de mijloc, sau mai multe atitudini între cele două de mai sus [EGOISM și ALTRUISM], ar însemna să vedem lumea doar în ALB și NEGRU. În cazul ăsta, însă, unde sunt CULORILE?

Sursa foto: http://monicamarcov.wordpress.com/

P.S.: Acum am scris postarea fără să citesc dezbateri pe această temă, deși este una cunoscută. Urmează să și citesc, ca să nu mă umflu vreodată în pene că aș fi originală. J

Cei mai lași dintre pământeni

Maitreyi și Mircea - o dragoste mare, profundă, neînțeleasă și plină de lașitate! (Poate sunt dură folosind termenul de lașitate, dar mi-e greu să înțeleg altfel de ce o iubire așa puternică a rămas "netrăită" cu totul)

Sursa foto: http://www.editurataj.com/maytreyi.html

Am terminat de citit două cărți atât de legate una de cealaltă, atât de apropiate și totuși atât de depărtate. Este vorba despre "Maitreyi" a lui Mircea Eliade și "Dragostea nu moare" scrisă de Maitreyi Devi. 

Cartea lui Eliade m-a atins atât de mult că nu știu cum pot găsi exprimarea potrivită în cuvinte. Am simțit atâtea citind că m-a durut și mai tare "finalul" poveștii de dragoste. M-a șocat, cel mai puternic, lașitatea. Poate nu spun bine lașitate, poate e altceva. Dar așteptam să văd cum iubirea îi dă forță să treacă peste orice obstacole, îl ajută să se "întoarcă" acolo unde este rostul lui (alături de Maitreyi, în viziunea mea). 

Poate sunt încă prea romantică. Poate sunt prea tânără ca să înțeleg lucrurile cum ar trebui!

Așa că încep să citesc "Dragostea nu moare", replica scrisă de Maitreyi Devi la romanul lui Eliade. Așteptările mele sunt mari, doresc lămuriri suplimentare. Sunt convinsă că Maitreyi îmi va spune, ne va spune, de ce nu și-au împlinit dragostea. Surpriză! Maitreyi nu a înțeles nici ea cum de nu și-au trăit iubirea. Ba, mai mult decât atât, ea încearcă în nenumărate rânduri să descalifice purtarea lui Mircea, să arunce vina în "grădina" lui. Își găsește un confort într-o dragoste [poate mai banală], alături de soțul ales de familie! Iar după 40 de ani descoperă că are încă mult prea vie amintirea dragostei din tinerețe, amintirea lui Mircea! Degeaba descoperă cu încântare că DRAGOSTEA NU MOARE!

Mintea mea sau sufletul meu strigă: "Degeaba trăiește dragostea în tine dacă tu nu o trăiești pe ea!"

Am spus că îmi e drag Mircea Eliade sau, mai degrabă, că îmi sunt dragi scrierile lui într-o postare anterioară. Dar sunt tristă să descopăr că pentru opere atât de minunate, atâtea câte a lăsat în urma lui, Mircea Eliade și-a sacrificat REALUL pentru a trăi în FANTASTIC.

"The greatest thing you'll ever learn is just to love and be loved in return"

Aceasta este melodia din deschidere a filmului "Moulin Rouge". Cuvintele de mai sus exprimă cel mai bine ce cred eu despre dragoste, iar acest film este înfățișarea cea mai clară care mi-a venit în minte acum în ce privește dragostea care întâmpină orice obstacol.

Nu te-ai săturat să stai pe locul mortului?

Permisul auto, de Dan Puric

"Dumnezeu, iubindu-mă, mă tot pune la felurite încercări, ca să nu mă plictisesc.

Așa a fost și cu șoferia. Ne-am luat și noi mașină.

Atunci mi-a zis soția că  ar fi bine să-mi iau permis și eu, că cine știe, s-ar putea să fie nevoie vreodată să șofez.

Pentru mine, lucrul ăsta a venit prea târziu, și m-am dus la prima lecție de șoferie cu emoții de liceean, la un PECO, unde trebuia să mă întâlnesc cu instructorul.

Tremuram rău pe marginea trotuarului, ca la bacalaureat, și il asteptam. Cel mai bun lucru era ca omul nu mă cunostea.

A venit cu o Dacia de pe vremea lui Ceaușescu, căreia, când i-a pus o frână, chiar în fața mea, i-au sărit șuruburile pe jos. Le-a adunat tacticos și le-a pus la locul lor, ignorându-mă.

Era mecanicul absolut, la întâlnirea cu imbecilul absolut.

Locul mortului.

Nea Ilie era plin de vaselină și avea un fes slinos pe cap. M-a citit din prima, și-a dat seama cu cine are de-a face.

Dacă m-ar fi cunoscut, mi-ar fi spus: <Vai, maestre, ce onorat sunt să vă fiu eu instructor!>

Când mi-a zis, fără să se uite la mine: <Bă, asta e cheia!>, am înghețat.

<Fii atent, a continuat el, ambreiajul este tata, frână este mama, iar accelerația este copilul tâmpit care aleargă până ce dă cu capul în prima masina.>

Absolut genial!

Apoi îmi spune scurt: <Treci în locul meu!>

Eu, speriat: <Lasă-mă, nene, că n-am mai pus în viața mea mâna pe așa ceva>.

El: <Bă, tu nu te-ai săturat să stai pe locul mortului și să te conducă toți tâmpiții?>

Și atunci m-am gândit să strig și eu la poporul român:

<Popor român, nu te-ai săturat să stai pe locul mortului și să fii condus de toți tâmpiții?>

Era o adevărată resuscitare, domnule!

Și îmi tot repeta: <Hai, hai, învață să conduci!>

Ceea ce a urmat a fost incredibil. M-a scos direct în trafic.

Și eu trebuia să am mâna pe volan, pe chei, pe schimbătorul de

viteze, trebuia să mă uit în cele două oglinzi, dar și în ochii lui.

<Unde te duci, măăă? Nu vezi unde mă bagi? O calci pe baba aia! Nu teuiți în spate? Vezi, băă, că intră ăla în tine!>

Și m-a ținut așa, de înghețam și transpiram tot, două zile la rând! Nu mai eram sănătos! Nici un rol, în viața mea, nu m-a solicitat atât de mult, și nu m-a adus într-o asemenea stare.

În a treia zi s-a liniștit de tot.

Stătea bătrânul cu o mână pe volan și cu fesul pe ochi.

Dormea, domnule!

<Înseamnă că am început să conduc bine>, mi-am zis.

 Crucea Sfântului Andrei.

Nu l-ați văzut pe Puric, disperatul, între Maestrul său care dormea și traficul din București.

Și, târându-mă încet-încet, am trecut pe lângă un cimitir. Atunci Maestrul a deschis ochii:

<Bă, vezi? Aici e o fostă elevă de-a mea!>

Mie mi-a înghețat coloana vertebrală.

<În cimitir?>

<Păi da! Nu e singură, e cu soțul!>

<Cum a ajuns acolo?>

<Tot așa, bă, ca și tine, nu a oprit la Crucea Sfântului Andrei, aia pe unde trece trenul. Păi, băă, când vezi o cruce, nu te oprești să te închini? Treci ca animalu’? Ce-o fi cu graba asta, că tot acolo ajungi!>

Omul ăsta m-a creștinat pe mine, teologul lui pește.

Avea dreptate! Când vezi Crucea Sfântului Andrei, te uiți în dreapta și nu crezi nici măcar în ăla de-ți face semn cu steagul, că e țara plină de proști.

Vei învăța să conduci când vei ști să te ferești de prosti, nu când vei ști legea!!!"

Textul de mai sus, al lui Dan Puric, mi-a adus si mie aminte de experiența mea cu șofatul în faza de învățare. 

Instructorul meu era foarte de treabă, în marea majoritatea timpului, până făceam ceva greșit ... ei, și atunci începea să urle.

N-am prins perioada în care să fac școala de șoferi pe o Dacie veche, dar am făcut pe Dacia Logan. Asta ca să nu zic că nu trăim în vremuri moderne! 

Așa cum povestește Dan Puric că era înainte de prima lecție, așa eram și eu. Îmi tremurau picioarele de emoție. Nu mă mai urcasem niciodată la volanul unei mașini, știam vag principiile de funcționare (nu vă gândiți la principiile de funcționare ale motorului, doar câte ceva despre ambreiaj, frână, accelerație - tatăl, mama și copilul). 

M-am urcat pe locul mortului și pentru câteva minute, în timp ce mașina mergea, instructorul meu îmi explica care e treaba. N-au trecut mai mult de 10 minute, oprește mașina, se dă jos de la volan, bagă din nou capul pe ușă și zice: "Hai, ce-aștepți?". Când m-am așezat pe scaunul șoferului am simțit că picioarele parcă nu mai sunt ale mele. Mi-am aranjat oglinzile, mi-am pus centura și m-am uitat la instructorul meu ... "Hai, bagă în viteză și dă-i drumul!". Păi, ce era să fac? Am urmat instrucțiunile și mi s-a părut extraordinară prima zi de șofat. M-a ținut pe stradă mare, dar pustie, am ieșit și din oraș, deci am mai lăsat în urmă câteva restricții. Aveam impresia ca toată lumea e a mea, că eu conduc străzile cum stau așa în spatele volanului. 

Dar de la următoarea ședință au început belelele. Mai trebuia făcută o parcare, mai mergeam prin zone aglomerate și a început domn' instructor să zbiere la tot felul de boacăne făcute. Dar m-a și învățat bine (zic eu)!

Speranța moare ultima

M-am sălbăticit!

Nu știu cum aș putea mai bine să descriu ce trăiesc.

Am avut ocazia ieri seară să întâlnesc oameni noi și să cunosc "altfel" oameni pe care îi știam deja. Mare a fost însă surpriza mea să descopăr că mi-e foarte greu să comunic. Mereu am fost sociabilă, am reușit să comunic întotdeauna cu oameni noi pe diverse teme. Aseară însă am simțit că mă integrez atât de greu. S-au adus în discuție subiecte care poate sunt puțin mai departe de mine acum. S-a vorbit despre filme, despre politică, despre istorie, despre medici și medicamente și despre multe altele. Cu alte cuvinte, au fost atât de multe subiecte, dar mie mi-a fost foarte greu să mă apropii de ele.

Poate pentru că eram într-un mediu nou am avut dificultăți, deși asta nu m-a împiedicat până acum. Așadar singura variantă care mi se pare că are un sens este că m-am sălbăticit, că am pierdut cumva legătura cu oamenii.

Mă interesau destul de mult toate subiectele care s-au adus în discuție, poate mai puțin discuțiile despre filme. Dar chiar și atunci când s-a vorbit despre filme, nu au fost aduse în discuție doar pentru actori și cât de bine au fost realizate. Mai degrabă se vorbea pe subiectele filmelor, pe problemele puse în evidență. Și tot ce îmi trecea mie prin cap era întrebarea: "Care este scopul/finalitatea discuțiilor?". Parcă nu vedeam rolul unor discuții care în majoritate s-au învârtit în jurul societății. Ce rost are să vorbim dacă nu acționăm? De ani de zile lumea asta face: doar discută. Nu este nimic activ în ceea ce facem, nu aducem nici măcar cea mai mică schimbare. Și atunci ce folos au astfel de discuții?

Printre altele s-a făcut o remarcă (evident a unui bărbat) cum că femeile nu se implică în discuții legate de mediul politic și de mediul social. Poate este adevărat, deși eu discut pe astfel de teme cu diferite cunoștințe. Dar revin asupra ideii de mai devreme: doar vorbim și nu acționăm.

Nu știu care e atitudinea potrivită în zilele noastre. Nu mai știu care ar fi conduita potrivită pentru situațiile în care ne găsim. Oare ar trebui să ne oprim pe lângă fiecare om amărât de pe stradă care cerșește și ar trebui să îl ajutăm? Sau ar trebui să gândim că ar e necesar să se ajute singur să iasă din situația tristă în care se găsește? Ar trebui să ne implicăm în politică deși știm că lucrurile nu merg lin? Sau ar trebui să așteptăm să apară oamenii potriviți care să reușească să țină în frâu problemele țării? Ar trebui noi să renunțăm la dorința de a câstiga mult doar pentru confortul propriu? Am putea noi oare să schimbăm sistemul de învățământ doar printr-o voce colectivă?

Mi-e greu să răspund la aceste întrebări. Aceste întrebări, dar și multe altele, mă macină de ani de zile și tot nu am răspunsurile. Nici varianta mea nu e mai bună: nici nu acționez, dar nici nu prea mai vorbesc. Daca aș ști că eu ca individ aș putea să schimb ceva semnificativ în calitatea vieții noastre sunt convinsă că aș lupta pentru asta. Dar nu știu nimic și nimeni nu pare să știe. Tot ce am înțeles până acum este că sistemul (că este național, internațional sau global) e defectuos, e prost construit. Am învățat că deși pe o parte evoluăm, pe de altă parte o luăm la vale. Cum poate fi găsit echilibrul? Cine știe cum trebuiesc puse greutățile în balanță astfel încât nici un taler să nu atârne mai greu decât altul?

Și totuși cred că trebuie să lupt măcar să vorbesc, măcar să îmi fac vocea auzită chiar dacă numai între cunoscuți. Cândva, se poate naște o idee colectivă care să ne ducă mai aproape de echilibru.

Ca să folosesc o expresie care a devenit un clișeu:

"Speranța moare ultima!"

Sursa foto: http://monicamarcov.wordpress.com/