Speranța moare ultima

M-am sălbăticit!

Nu știu cum aș putea mai bine să descriu ce trăiesc.

Am avut ocazia ieri seară să întâlnesc oameni noi și să cunosc "altfel" oameni pe care îi știam deja. Mare a fost însă surpriza mea să descopăr că mi-e foarte greu să comunic. Mereu am fost sociabilă, am reușit să comunic întotdeauna cu oameni noi pe diverse teme. Aseară însă am simțit că mă integrez atât de greu. S-au adus în discuție subiecte care poate sunt puțin mai departe de mine acum. S-a vorbit despre filme, despre politică, despre istorie, despre medici și medicamente și despre multe altele. Cu alte cuvinte, au fost atât de multe subiecte, dar mie mi-a fost foarte greu să mă apropii de ele.

Poate pentru că eram într-un mediu nou am avut dificultăți, deși asta nu m-a împiedicat până acum. Așadar singura variantă care mi se pare că are un sens este că m-am sălbăticit, că am pierdut cumva legătura cu oamenii.

Mă interesau destul de mult toate subiectele care s-au adus în discuție, poate mai puțin discuțiile despre filme. Dar chiar și atunci când s-a vorbit despre filme, nu au fost aduse în discuție doar pentru actori și cât de bine au fost realizate. Mai degrabă se vorbea pe subiectele filmelor, pe problemele puse în evidență. Și tot ce îmi trecea mie prin cap era întrebarea: "Care este scopul/finalitatea discuțiilor?". Parcă nu vedeam rolul unor discuții care în majoritate s-au învârtit în jurul societății. Ce rost are să vorbim dacă nu acționăm? De ani de zile lumea asta face: doar discută. Nu este nimic activ în ceea ce facem, nu aducem nici măcar cea mai mică schimbare. Și atunci ce folos au astfel de discuții?

Printre altele s-a făcut o remarcă (evident a unui bărbat) cum că femeile nu se implică în discuții legate de mediul politic și de mediul social. Poate este adevărat, deși eu discut pe astfel de teme cu diferite cunoștințe. Dar revin asupra ideii de mai devreme: doar vorbim și nu acționăm.

Nu știu care e atitudinea potrivită în zilele noastre. Nu mai știu care ar fi conduita potrivită pentru situațiile în care ne găsim. Oare ar trebui să ne oprim pe lângă fiecare om amărât de pe stradă care cerșește și ar trebui să îl ajutăm? Sau ar trebui să gândim că ar e necesar să se ajute singur să iasă din situația tristă în care se găsește? Ar trebui să ne implicăm în politică deși știm că lucrurile nu merg lin? Sau ar trebui să așteptăm să apară oamenii potriviți care să reușească să țină în frâu problemele țării? Ar trebui noi să renunțăm la dorința de a câstiga mult doar pentru confortul propriu? Am putea noi oare să schimbăm sistemul de învățământ doar printr-o voce colectivă?

Mi-e greu să răspund la aceste întrebări. Aceste întrebări, dar și multe altele, mă macină de ani de zile și tot nu am răspunsurile. Nici varianta mea nu e mai bună: nici nu acționez, dar nici nu prea mai vorbesc. Daca aș ști că eu ca individ aș putea să schimb ceva semnificativ în calitatea vieții noastre sunt convinsă că aș lupta pentru asta. Dar nu știu nimic și nimeni nu pare să știe. Tot ce am înțeles până acum este că sistemul (că este național, internațional sau global) e defectuos, e prost construit. Am învățat că deși pe o parte evoluăm, pe de altă parte o luăm la vale. Cum poate fi găsit echilibrul? Cine știe cum trebuiesc puse greutățile în balanță astfel încât nici un taler să nu atârne mai greu decât altul?

Și totuși cred că trebuie să lupt măcar să vorbesc, măcar să îmi fac vocea auzită chiar dacă numai între cunoscuți. Cândva, se poate naște o idee colectivă care să ne ducă mai aproape de echilibru.

Ca să folosesc o expresie care a devenit un clișeu:

"Speranța moare ultima!"

Sursa foto: http://monicamarcov.wordpress.com/