8 oct. 2012

Întoarcerea din rai


Ce mai citiți?

Mie mi se par scumpe cărțile. Nu cred că au preț prea mare pentru cât de valoroase sunt, dar cu toate astea nu am atâția bani pe care să îi pot da pe cărți. Mereu există alte priorități. Există și o variantă ca să ne permitem mai multe cărți, dar despre asta altă dată.
Mai sunt însă și cărți mai ieftine, din colecțiile de la diferite jurnale. Eu am luat câteva cărți din colecția "Biblioteca pentru toți", colecție de literatură românească, relansată de către Jurnalul Național. Printre cărțile cumpărate a fost una minunată scrisă de Mircea Eliade ("Huliganii"). Trebuie să precizez că a fost poate minunată pentru mine deoarece de la prima lectură a lui Eliade, pe vremea când eram în liceu, am fost iremediabil îndrăgostită de stilul lui atât de deosebit. La sfârșitul cărții "Huliganii" (carte despre care o să povestesc poate într-o altă postare) era o prezentare a romanului făcută chiar de Mircea Eliade. Așa am ajuns la lectura mea de acum, "Întoarcerea din rai", care o precede de fapt pe cea menționată anterior. Așadar, Eliade spune că "Huliganii" este o continuare a romanului "Întoarcerea din rai", însă personajele urmărite sunt altele. 
"Întoarcerea din rai" pe mine mă încântă. Personajele romanului îmi sunt atât de cunoscute și totuși atât de necunoscute. Gândurile fiecărui personaj în parte sunt atât de profunde, de dulci și în același timp atât de dureroase. Aceste personaje îmi par mie a fi tinerii inteligenți din ziua de azi, cu toate că sunt totuși altfel de tineri. Sunt personaje care nu își găsesc locul în societate, deși simt cu toată ființa că ar trebui să fie principalii actori. Sunt personaje care nu mai înțeleg ce înseamnă prietenia, dragostea sau durerea. Sunt personaje care, confruntate cu "mizeria" societății, își pierd din optimismul, visarea și iluziile pe care le-au trăit atât de intens în adolescență. Romanul aduce în prim plan teme care sunt atât de actuale, precum lupta dintre generații, sexualitatea, dragostea, sensul vieții și creația.
Am ales câteva citate pe care le-am "marcat" după ce le-am citit.

"Nici un om nu decide în dragoste. Așa se petrece cu toată viața; numai întâmplarea alege, ea adună și desparte, mai ales în iubire, și aceasta e tragic, e inuman; că întâmplarea decide mai ales în iubire."

Oare numai întâmplarea decide? Nu cred ... cu atât mai puțin în dragoste. Poate întâmplarea "adună" două suflete în același loc și timp, dar restul e atât de dependent de noi, de acțiunile noastre. Tocmai din acest motiv, poate, de multe ori ne gândim cu părere de rău la ce alegeri am făcut, ce evenimente simțim că am ratat, ce greșeli avem impresia că am comis.

"De ce întreabă toate femeile înainte de vreme, și alungă farmecul? Toate femeile cer întâlniri, intimitate, tovărășie cât mai prelungită. Niciodată satisfăcute, nici obosite de tine: Pleci, Paul? de ce pleci așa devreme, Paul? ce rău e să fii singură, Faust! când te văd, Faust? vino, rămâi, stai, nu pleca, aleargă spre mine, în brațele mele, aproape de mine, cu mine, intră în mine, rămâi cu mine, nu te depărta ... Cum de nu simt femeile descompunerea? Trupurile prea mult ținute împreună încep a putrezi, sufletele ce se oglindesc unul într-altul, numai ele, singure, încep să pută a baltă, apă statută, caldă, neaerisită. Să nu mai circule nimeni între noi, să nu ridicăm privirile în afară, către alții, să nu auzim nici o răsuflare străina în ritmul răsuflării noastre de toate ceasurile."

Chiar așa ... de ce oare insistăm pe astfel de amănunte? Oare toate femeile fac asta? Oare numai femeile "alungă farmecul"?

"De câțiva ani își are discursul gata în cap, un discurs niciodată același, pe care i-l va ține odată lui David, solemn sau intim, cald sau aspru, după cum se va întâmplă atunci apropierea sufletelor lor. Tot ce a adunat și tot ce n-a înțeles, îi va spune atunci. Și altele, multe, dar mai ales asta: <Eu cunosc viața mă, o cunosc - dar n-am înțeles-o. N-am înțeles nimic, mă Davide. Tu o înțelegi mai bine, oare ai s-o poți înțelege mai bine?...>"

De câte ori nu mi-am făcut și eu un astfel de discurs, mereu altul. Dar oare eu înțeleg viața? Înțelegem noi ce trebuie să facem în viața asta? De ce trăim și de ce facem tot ceea ce facem?

"Întâmplarea m-a legat, m-a contopit de două trupuri; și obișnuința, sau cine știe ce blestem, m-a făcut să le iubesc sufletele. Nici măcar capriciul, nici cel puțin dorința aceea băiețească de aventură, de experiența gratuită - nu mi-a regizat dragostele. Le-am întâlnit în cale și am căzut; asta a fost tot, dacă ar trebui să vorbesc în rezumat. Numai că, nu se poate vorbi în rezumat despre dragostele acestea; fiecare sunt o lume cu o istorie aparte, și niciodată nu se repetă. Nici un alt om nu știe nimic despre dragostea altuia. Este întotdeauna un alt miracol sau un alt blestem - și fiecare om este destinat să și-l poarte singur, fără putință de evadare, fără nădejdea unei destăinuiri care să comunice cu adevărat substanța. Zadarnice sunt toate confesiunile în dragoste; chiar dacă e mărturisită, rămâne neînțeleasă celuilalt; fiecare o traduce prin experiența lui, și deci nimeni nu o poate judeca."

Într-adevăr fiecare dragoste e altfel. Nici nu mai știu când a fost prima oară când am constatat asta. De câte ori întâlnesc o dragoste în care lucrurile se petrec altfel decât le cunosc eu încerc să nu judec, să nu ma las păcălită să asemui dragostea lor cu dragostea noastră. Și totuși e greu ... e greu să nu cauți elemente comune, să nu încerci să subliniezi ce e evident în fiecare dragoste. Căci altfel cum mai putem noi învață despre dragoste? Doar iubind?

"Este o anumită nebunie plictiseală asta a mea; și poate toți oamenii care iubesc cu adevărat sunt ori plictisiți, ori nebuni."

Sper să fie vorba de nebunie și nu de plictiseală ... dulce nebunie!

"Dar de ce trebuie să faci ceva pentru a rămâne viu și liber, om întreg printre toate aceste umbre hămesite de creație, de uitare, de opium intelectual? De ce trebuie numaidecât să ai un rost în lume, sau să-ți faci un nume pentru posteritate, să te distingi? Altădată ... Să mă fac pe mine operă de artă, așa spuneam. Să fie viața mea o creație, să o împlinesc din toate părțile, să o rotunjesc; ăsta să-mi fie țelul. Dar de ce să o fac operă de artă, când este atât de greu să rămână viață, liberă viață simplă?..."

Eu nu vreau să-mi clădesc un nume pentru posteritate. Dar vreau ca viața mea să fie o operă de arte. Nu vreau să fie o operă pe care să știe toți "criticii" să o aprecieze. Vreau să fie opera mea ... pentru mine. Eu să mă bucur de ce am creat, doar eu să știu măreția vieții mele, eu să mă simt împlinită fără să țin cont de norme, de reguli și de bariere.

"Slăbiciunea noastră, a modernilor, e ca în loc ca noi să gândim, gândurile ne gândesc pe noi. Noi stăm molâi, femei adipoase, lubrice, nesatisfăcute, și gândurile ne violentează, ne schingiuiesc, ne vând altora, iar noi nu protestăm, ci le lăsăm să ne stăpânească, să ne îndrepte pașii, să ne prostitueze oricărui adevăr care le satisfac pe ele, nu pe noi. Iar adevăruri se găsesc pretutindeni, mii și mii de adevăruri. [...] Mintea mi-e uzată și lenevită de atâtea adevăruri date care mă posedă din școală. Iar acum nu mă pot revolta. Împotriva cui să mă revolt? Poate eu însumi sunt un adevăr ..."

Ce este un adevăr? Oare ne gândesc pe noi gândurile sau noi le gândim pe ele? Și-apoi dacă totuși gândurile sunt "stăpânele", iar noi "sclavii" e cazul să ne revoltăm? Poate gândurile știu mai bine decât noi că trebuie să gândească.

"Revoluție a făcut Dumnezeu creând lumea; s-a revoltat împotriva haosului, împotriva neființei; în locul nimicului a creat ființa, în locul neantului a creat eternitatea."

În ochii mei, după așa o frumoasă exprimare, Dumnezeu a devenit și mai important, mai de preț decât L-am cunoscut până acum. Dumnezeu este acum un om, OMUL care s-a răzvrătit, care a hotărât că nu trebuie să stăm în NIMIC, ci în FIINȚĂ, cel ce a desființat NEANTUL. Cum poate fi mai frumos motivat actul CREAȚIEI?

"Pavel se simți deodată fericit, înseninat fără motiv. Era alături de o femeie, și totuși putea rămâne singur. Când înțelese lucrul acesta, ridică ochii și zâmbi Feliciei. Ce miracol, să poți rămâne singur alături de cineva, și acesta să nu sufere! Ghici, parcă prin vis, de ce-l obosea prezența Unei, a iubitei care îi cerea totdeauna să fie prezent, să-și dea seama că e cu ea și numai cu ea. Ce bine, să rămâi singur, și să știi că în preajma ta se află un suflet care iubește și el singurătatea, care nu se simte nici umilit, nici mâhnit că nu încerci să-l apropii..."

Nu cred că înțeleg cum este să fii singur alături de cineva. Dar nici nu cred că am încercat vreodată să îmi caut singurătatea, ba din contră, eu am încercat mereu să fug de singurătate. Ce rost are să stai lângă un om, dacă ești singur? De ce dacă vrei să stai în "saramura" gândurilor tale ai vrea să mai fie cineva cu tine? Daca vrei să fii singur alături de altcineva care vrea să fie singur, asta nu înseamnă totuși că nu vrei să fii singur? Nu înseamnă că vrei pe cineva alături? Nu înseamnă că vrei ca un alt om să simtă ca și tine, să fie "aproape" de tine?

"Am impresia că fiecare om își întâlnește moartea pe care și-a conceput-o. Un ateu va întâlni neantul, un catolic paradisul sau infernul, un buddhist pantheonul buddhic, și așa mai departe ... Vezi tu, eu am despre moarte o concepție foarte precisă; știu că numai murind am să aflu adevărată valoare a actelor mele, ascunsul lor miez. Până atunci, tot ce facem nu-și are nici o justificare absolută. Poate fi frumos, poate fi bun, poate fi urât, poate fi rău - dar toate acestea nu înseamnă nimic, toate acestea sunt judecăți omenești, pe criteriile umane. Mă întreb mereu, foarte senin dealtfel, ce va fi dincolo ... Căci aici, pe pământ, trăim într-o grozavă promiscuitate, într-un cumplit relativism. Cum spuneai și tu, toate putrezesc, toate se descompun ... Și totuși, nu se poate să nu existe ceva înapoia lucrurilor, înapoia vieților. Caritatea, de pildă. Sau iubirea ..."

Oare ce o să descopăr eu când mor? O să înțeleg atunci ce am făcut în lumea asta pentru mine și pentru alții? O să mai știu eu atunci să apreciez câta valoare a avut viața mea aici? Nu știu, dar știu sigur că vreau să trăiesc. Vreau să simt că trăiesc ... să simt cu fiecare fir de păr, cu fiecare deget, cu fiecare bucățică de piele ... vreau să simt că trăiesc cu fiecare celulă (doar să trăiesc așa cum îmi place mie!) în fiecare moment!

"Întoarcerea din rai" e poate o carte din care nu înțelegi nimic sau înțelegi totul. Poate nici nu trebuie să înțelegi ceva din ea. Pentru mine însă acest roman, dar și multe alte scrieri ale lui Eliade, descoperă în mine o dorință să îmi pun întrebări, să îmi "descopăr" viața și chiar să îmi iubesc viața. Ar fi poate multe altele de spus, dar sunt convinsă că fiecare va descoperi altceva lecturând operele lui Mircea Eliade.


Un comentariu:

  1. am terminat și eu de citit acest roman :) și sunt atât de multe idei pe care le-am subliniat

    RăspundețiȘtergere